Ce faci când soțul nu te mai vrea?

 Plângi.

Pentru tine, pentru voi, pentru visul pe care l-ai purtat în inimă.

Te uiți în oglindă și nu înțelegi de ce.
„Unde am greșit?”
„Ce nu e suficient ?”
Dar adevărul e că uneori oamenii se pierd unul pe altul
fără ca cineva să fie de vină
sau poate tocmai pentru că nu vor să-și mai asume nimic.

Unii bărbați uită că dragostea se hrănește, nu se lasă să moară.

Ce faci atunci?

Te oprești din a implora.
Femeia care se roagă pentru atenție se micșorează.
Iar tu nu ești făcută să fii mică.

Îți recuperezi corpul.
Te privești cu blândețe.
Îți atingi pielea, o îngrijești, îi amintești că încă trăiește.
Nu pentru el — pentru tine.

Îți recuperezi vocea.
Nu mai accepți „taci” ca răspuns.
Cuvintele tale au sens, au greutate, au valoare.

Îți recuperezi libertatea.
Începi să respiri din nou.
Îți faci timp pentru ceea ce te face să te simți vie.
Ieși în lume, întâlnești oameni, zâmbești fără să ceri permisiunea.

Îți amintești cine ești înainte de „noi”.
Pentru că acea femeie există în continuare.
Și e la fel de superbă ca înainte.
Poate chiar mai puternică.

Adevărul e unul singur:

Când soțul nu te mai vrea, cel mai important e să nu încetezi tu să te vrei.

Nu ești definită de dorința lui.
Prețul tău nu scade pentru că cineva nu mai vede valoarea ta.

Și dacă într-o zi el întoarce capul înapoi
și te vede din nou…
frumoasă, hotărâtă, sigură pe tine…
se poate să fie prea târziu.

Pentru că femeia care și-a regăsit demnitatea
nu se mai întoarce niciodată înapoi
în locul unde i s-a ars sufletul.

Către copilul meu mic, dar cu personalitate mare

 Draga mea Xenia

nici nu ai ieșit bine la lumină și deja ai pus lumea mea cu susul în jos… și, sincer, îmi place așa!

Vreau să știi de pe acum că viața nu vine cu instrucțiuni clare și nici cu garanție pe termen lung. E mai mult ca o rețetă de prăjituri fără gramaje exacte — improvizezi, mai dai pe dinafară, dar dacă bagi suflet… iese bună!

O să înveți rapid că oamenii sunt ca ciocolata: unii dulci, alții amari, iar câțiva… plini de alune. Îi vei întâlni pe toți. Sfat de la mama: ține-i aproape pe cei care te fac să râzi și care nu fug când ți-e greu. 

O să-ți spun și un mic secret: niciun om mare nu știe exact ce face. 

Majoritatea doar mimează maturitatea. Și așa o să faci și tu — o să te prefaci că ai totul sub control, dar în sufletul tău o să rămâi puțin copil. Și e foarte bine!

Vreau să crești cu umor, cu zâmbet și cu mult bun simț. Să fii din aceia care salută, care țin ușa deschisă pentru alții, care își oferă locul, dar care nu lasă pe nimeni să îți calce pe visuri. Să ai răbdare cu oamenii, mai ales cu mama si cu tatal tău… care probabil o să-ți spună de mii de ori diverse... 

Și mai ales, o să te învăț că nu există viață perfectă pe Instagram. Să te bucuri de momentele simple: o mămăligă bună, o zi cu soare, un râs până te doare burta și o familie care, mereu te iubește.

Dacă mă moștenești, o să ai replici acide și sarcasm din plin, dacă il moștenești pe taica-tu vei bate cu furculita in masa :))).  Dacă mă depășești, să-mi dai și mie lecții din când în când. Promit că în familia asta ne luăm în râs, dar și ne ținem unul pe altul când vine greu.

Aaa, si mai avem o regulă, in familia ta sunt si 4 pisici...pe care le iubim si pe care le pupăm oricând. Daca nu le iubesti, clar nu m-ai moștenit pe mine. 

O să înveți că uneori viața dă cu tine de pământ, dar tot tu te ridici, îți scuturi pantalonii și spui: „Dă-i inainte!”. Și dacă te uiți în spate, eu o să fiu mereu acolo, să-ți dau un șervețel, un sfat sau un șut in fund la nevoie. Și dacă eu îți greșesc uneori (pentru că sunt om, nu robot), să mă tragi de mânecă, dar și să mă ierți.

Până atunci, te aștept aici cu burta mare, picioare umflate și suflet plin.

Mama ta preferată (că, sincer, n-ai încotro 😎).

Puiului meu

Nu știu cum o să-ți spun toate astea când o să fii mare. 

Nu știu dacă o să am cuvintele, sau dacă o să reușesc să le rostesc fără să plâng. 

Dar știu că vreau să le spun. Și atunci le scriu aici, pentru tine.

Tu ești darul meu. Ai venit într-un timp greu, dar cu tine a venit și speranța. De când știu că exiști, parcă am început să văd lumea altfel — nu mai e doar durere, ci și lumină.

Poate nu o să cresc cu tine spunându-ne zilnic „te iubesc” — pentru că nici eu n-am învățat asta de mică. Dar să știi că iubirea mea pentru tine nu o să fie niciodată tăcută în fapte. Te voi ține strâns când vei avea febră. Voi alerga după tine când cazi. Voi fi acolo, și când vei greși, și când vei reuși.

Nu vreau să-ți fie rușine să simți. Să plângi. Să spui „mi-e frică”, „mi-e dor”, „am nevoie de tine”. Vreau să fii liber să simți totul — pentru că doar așa ești întreg.

Într-o zi, poate vei citi asta și vei înțelege că mami n-a fost perfectă. Dar a fost sinceră. Și a fost acolo.

Te aștept cu tot sufletul meu, și deja știu că ești un om bun.

Cu toată dragostea, 

Mama ta

Soțului meu..

 

Când mi-am dat seama că-l iubesc, când ochii mei au putut să vadă ce se întâmplă în interiorul trupului, atunci am înțeles că nu am cum să înțeleg de ce inima lui, dintre toate miile de inimi care zvâcnesc în jurul meu, s-a oprit să bată tocmai alături de a mea. De ce el poate să mă iubească atunci când eu nu am reușit niciodată să descifrez sensul iubirii? De ce el îmi spune că sunt soarele de pe cer când eu nu am nimic din strălucirea lui? De ce mă iubește chiar și atunci când eu îi spun că l-am ucis în inima mea, că l-am rătăcit, că pot trai la fel de bine și fără el? Oare pentru ca el știe atât de bine ca nu aș putea să o fac niciodată?...

Îmi simt simțurile amețite de trufia convingerii că m-am născut sub steaua norocoasă a unei grozave intuiții. Este care mă salvează de cele mai multe ori din păcatul egoismului și a unei prea mari iubiri de sine. Prin intermediul ei, încredințarea că nu sunt nici cea mai frumoasă, nici cea mai deșteaptă și nici cea mai dulce femeie din lume se apropie de certitudine. În fiecare dimineață îl mint conștient și în mod voit, iar el îmi acceptă minciunile, zâmbind și fără a vedea vreo latură tendențioasă în ele. Îl mint ajustându-mi naturalețea și frumusețea, pierd minute bune pe zi mascându-mi cearcănele, făcându-mi ochii să pară mai frumoși decât sunt în realitate sau dând obrajilor culoarea pe care cu siguranță nu o au.

De ce ar putea să nu mă iubească? Pentru că, la fel ca toate femeile, sunt fericita deținătoare a puterii de a crea un nou suflet din propriul trup și că, spre deosebire de multe dintre ele, îmi asum dreptul de a întârzia apariția unei noi vieți... Pentru că i-am promis că o să fac un copil pe timp de dragoste și acum, când ea este în toi, mă gândesc că nu ar strica să păstrez dragostea pentru totdeauna, lăsând chinurile facerii pentru mai târziu.

Și iată și alte motive pentru care ar putea să nu mă iubească. Câteodată sunt (cu greu aș putea să recunosc că acest lucru se întâmplă de cele mai multe ori) geloasă și posesivă. Pot sa ucid din priviri pe cei (mai bine zis pe cele) care au curajul de a se apropia prea mult de ceea ce consider că este al meu. Nu mă interesează disperarea lipsei de pereche a altora atâta timp cât eu mă lăfăi în confortul iubirii mele. Cu toate că nu am nici cel mic drept să cer protecție, sprijin sau răsfăț, îmi place să mă simt cea mai râzgâiată persoană în viață și cred cu toată convingerea că merit toate acestea.

 Plâng la filme care lui îi provoacă un zâmbet pe buze, vărs lacrimi amare atunci când pierd prietenia unei persoane la care am ținut, râd și sunt puternică atunci când el se așteaptă să am crize de sensibilitate. Îmi pasă de cei cărora eu le sunt indiferentă. Îmi place să creez lumi alambicate când lumea, în existența ei, este simplă și banală.

Când simt că nu mai am putere, mă prăbușesc alene în abisul disperării . Mă sufoc de dorința de dragoste chiar și atunci când el îmi oferă suficient de multă. Iar câteodată, atunci când trec prin crize de amnezie, uitând și ignorând ceea ce am, mă apucă un dor cumplit de ceea ce nu am și nu am avut. Și apoi... nu știu să iubesc cuminte. Prinsă în adevăruri neîntregi și nerostite, iubesc în schimb neprefăcut, întreg, rotund, până aproape de obsesie. Iar el... cu toate acestea... mă iubește. O simt dimineața când mă privește în oglindă în timp ce îmi arunc stângaci fardurile pe față, îmi dau seama de acest lucru seara când îmi șoptește că o sa-i port copilul când o sa mă simt eu pregătită, când gelozia mea îi provoacă amuzament, întărindu-i convingerea că este iubit sau când mă strânge in brațe dorindu-și ca eu să fiu... eu, și nu altcineva. Iar eu, la rândul meu, îl iubesc pentru toate acestea....

 

Toleranță? Da sau nu?

 

Orice răbdare are o limită, e vorba de o limită a bunului simț și al propriului confort. Unii oameni pur și simplu nu merită să îi tolerezi așa cum o faci, ci pur si simplu tratați după felul în care vă tratează sau măcar ignorați. 

Cel mai important este sa nu îți pierzi energia spirituală și să te concentrezi asupra lucrurilor importante din viața ta.

Nu am devenit arogantă, ci că am ajuns într-un punct în care îmi este greu să mai pierd timpul cu lucruri care îmi mint sufletul, care îi provoacă durere. 

Am pierdut dorința de a face pe placul celor care nu-mi plac, de a-i iubi pe cei care nu-mi plac și de a zâmbi oamenilor care nu-mi zâmbesc niciodată. Nu mai vreau să irosesc un minut pentru mincinoși și manipulatori. Plec dacă văd pe cineva lângă mine cu pretenții, ipocrizie și lingușire ieftină.  Nu mai suport erudiția superficială și nici aroganța. Bârfa mă dezgustă. 

Nu-mi place rivalitatea și comparația dintre oameni. Dumnezeu a țesut lumea din opuse, prin urmare evit oamenii obtuzi cu o mentalitate inertă și inflexibilă. Nu mai suport oamenii agresivi verbal, cei care niciodată nu te ascultă, cei ce se cred centrul universului de nimic in care trăiesc. 

În prietenie, loialitatea mă atrage cel mai tare. Am renunțat la omul cu care mi-am petrecut mai bine de un sfert din viață din respect, pentru persoana acestuia, prin faptul că loialitatea mea nu a fost pe placul principiilor lui și in final ca sa nu distrug prietenii am renunțat la tot ce aveam mai bun si mai solid la acel moment. 

Resping trădarea. Am trădat si m-am simțit eu cea dezgustată. Trădarea mea a mi-a adus tot mie suferință enormă. Dar m-am schimbat, prin schimbarea celor de pe lângă mine. 

Nu mai comunic cu cei care nu știu să complimenteze sau să spună cuvinte de încurajare. Mi-e imposibil să accept oamenii care nu iubesc animalele și care nu își respectă părinții. Și nu îi mai tolerez pe cei care nu-mi merită răbdarea și nici pe cei care nu au cultul muncii. 

În schimb mă interesează dacă gândești înainte să vorbești, mă interesează de îți apreciezi propriile valorile culturale, dar și pe altora fără să le judeci. 

Detest etichetele și judecata celor demni de judecată.

Fericirea e de fapt normalitate!!!

Ce esti gata sa faci pentru El?

Totul. Şi când zic totul nu mă rezum la nişte cuvinte de drag spuse dimineaţa sau o îmbrăţişare oferită seara.
Consider că o femeie trebuie să fie creatoare pentru un bărbat, să îl susţină mereu şi fără motive. 
Să vrea mai mult, mai frumos, mai sincer. 
Pentru EL nu cred că o să răstorn Universul şi nici luna n-o voi aduce de pe cer, e prea grea. 
Voi crea universul nostru, senin şi bun, cu dragoste şi pricepere, cu atitudine.