Exista ceva mai rău, decât oamenii rai...indiferenta oamenilor buni!

Spune-mi cum m-ai iubit, ca sa-ți spun cum te iubesc....

Mi-e dor te tine, să știi. De gura ta, de ochii tăi. De tine, rece și gol sau cald și tăcut. Mi-e dor de tine fericit. De tine tandru și puternic mi-e dor. Mi-e dor de cine păreai a fi când erai cu mine. Mi-e dor de liniștea și tăcerea ta. De chipul tău mi-e dor. Și nu mi-e dor că nu-ți era la fel. Mi-e dor de dragostea ta, dar și de a mea mi-e dor atât de mult. Mi-e dor să știu că mă aștepți acasă. Mi-e dor de o cafea amară. De-mbrățișarea ta, de-un „bună dimineața”, de tot. Mi-e dor de mine când eram cu tine. Mi-e dor să știu cine din noi a renunțat primul. Într-o zi, când nu îmi va mai fi dor, voi ști. Atunci voi avea grijă la cine să renunț. Atunci voi avea grijă pe cine să iubesc. Iubești nu pentru că vrei, dar pentru că așa se întâmplă. Renunți nu pentru că vrei, dar pentru că uneori așa trebuie. Fie că suferi după, fie că ești împlinit, o parte din tine nu va mai fi niciodată la fel. Întâlnești oameni pe care nu credeai că-i vei mai găsi vreodată. Te îndrăgostești de ei într-o zi friguroasă de iarnă. Iubești puternic. Te oferi cu tot sufletul unui om pe care-l crezi prezent și parte din viitor. Trăiești total, de parcă ar fi prima și ultima zi. Te dezamăgești. Trădezi, la rândul tău, niște speranțe. Te rănește sau rănești. Apoi suferi. Apoi renunți. După, totul e diferit. Vei fi fericită că ai scăpat. Sau vei suferi mai departe. Vei plânge după o iubire pe care nu o mai poți întoarce. Sau vei regreta că ai spus atât de ușor „nu”. În toate cazurile, ai grijă. La ce renunți. Pe cine iubești. Ai grijă la ce renunți. S-ar putea să renunți la propria fericire. Dar poate că nu. S-ar putea ca, renunțând la cineva, să nu mai găsești și o parte din tine. Uneori, cea mai îndrăgostită și fericită parte. Ai grijă pe cine lași. Să nu lași într-un moment de furie și să regreți apoi o viață. Să nu cedezi, crezând că așa e mai bine. Dar nici să oferi celui care nu merită. Ai grijă să nu renunți, odată cu un om, și la viitorul tău. La fericire și la încrederea în cineva. Ai grijă de oamenii care te iubesc la nebunie. Și de tine ai grijă, iubind într-o zi alți oameni. Ai grijă pe cine iubești. S-ar putea să iubești pentru toată viața o umbră. Sau un gând fericit. Ai grijă cui îi încredințezi sufletul. Pe cine îl lași să treacă dincolo de limite. Cui îi povestești seara despre fricile tale și cu cine împarți fericirea. Ai grijă pe cine îl transformi în creator. Cine îți va controla motivele de împlinire. Ai grijă să nu iubești azi și să suferi mâine, știind că poți controla asta. Ai grijă de poftele și dorințele tale. De nopțile în care trăiești o nebunie și de zilele în care poți să urăști. Și de tine ai grijă, respingând într-o zi alți oameni. Iubești nu pentru că vrei, dar pentru că așa se întâmplă.

Iubirea implica responsabilitate!

Iubirea, implica un pachet intreg, ca si ofertele de vacanta! Dar oamenilor le e frică de iubire, pentru că ea implică tot soiul de responsabilități. Cea mai mare dintre ele e fidelitatea. Mulți o privesc ca pe o obligație, dar pentru oamenii responsabili ea este cât se poate de firească și nu-ți îngrădește cu nimic libertatea...pentru că omul care iubește se simte liber, a iubi înseamnă de fapt a fi liber...
Strigăm în gura mare că vrem libertate, libertate în cuplu, intimitate individuală...dar de fapt nu ne dorim asta!
”Majoritatea oamenilor nu vor cu adevărat să fie liberi, pentru că libertatea implică asumarea responsabilității, iar cei mai mulți oameni se tem de responsabilități” - e de bun simț această afirmație!

Omul liber, își ia propriile decizii, are propriile alegeri în viață, riscă să câștige ceea ce își dorește cu adevărat, nu caută doar zona lui de confort, nu e cuprins de egoism, nu caută să fie și cu sacii în căruță și cu slănină-n pod, omul liber iubește pur și simplu, nu alege calea bătătorită, nu ce e mai ușor...luptă continuu.
Pentru oamenii care se iubesc și sunt liberi în cuplu -  și aici nu mă refer la libertatea la sex la întâmplare - relația și ulterior familia chiar este o celulă de bază, o celulă sănătoasă!

E grea libertatea - pentru că aceasta implică un anumit nivel de cunoaștere și dezvoltare umană. A te rezumă doar la mirajul îndrăgostirii, nu implică  nici o asumare! Trăiești cu fluturași în suflet, visezi cai verzi pe pereți, faci baloane de săpun, iar când balonul de săpun se sparge, cauți alți fluturi sau calmante.

Oamenii evoluați, oamenii care lucrează cu ei, care se dezvoltă, nu se mulțumesc doar cu fluturii din stomac, nu se rezumă doar la hormonal, ci acced spre iubire -  spre acea iubire care implică cele trei planuri: fizic, psihic și spiritual; spre acea iubire care-ți oferă cheia către superba libertate în doi!

Citeam pe cineva  care spunea că ”bărbații inteligenți nu au nevoie de amante”...la fel e si cu femeile inteligente!

Buna. Te iubesc. Pa

Din De vorba cu Emma, o carte impresionanta, pe care o poti citi de 1000 de ori, o poti asculta de alte 1000 de ori si nu te mai saturi de ea. Asa imi dau seama ca nu sunt singura din aceasta lume ce are simtiri si neimpliniri. De ce oamenii nu sunt fericiti? si de ce atunci cand intalnesc fericirea nu o pot pastra?

”Bună. Sunt eu, omul cu care ai atât de multe în comun. Ador mirosul tău, buzele și felul în care îmi răspunzi. Te admir pentru că nu ești ca celelalte. Ți-aș putea oferi frumosul împachetat în săruturi dimineața și-n îmbrățișări calde seara. Vreau să te cunosc, altfel decât au făcut-o cei dinaintea mea. Vreau să te fac fericită și gândul ăsta mi-e de ajuns ca să pornim pe același drum. Eu știu, lângă tine nu pot fi nefericit. Așa că – bună! Te iubesc. Mi-am dat seama de asta când, aproape de tine, inima a început să-mi bată mai tare. Când mi-a fost dor știindu-te departe. Când mi-ai fost aproape. Când mă jucam cu părul tău. Te iubesc pentru ce sunt alături de tine. Mă transformi. Mă faci să vreau mai mult, mai frumos. Împreună am reușit să creăm o lume a noastră, trăită în prezent. Împreună avem un vis comun. Îmi place să te ating, îmi place să te cuceresc. Te iubesc. Pa. Gata, nu mai vreau și nu mai cred că se poate. Ești diferită, ești o străină. Nu cred că avem în comun mai mult decât niște nopți petrecute împreună. Mă plictisești, nu mă cunoști și asta mă face să zic că nu ne mai potrivim. Să nu plângi, pentru că nu se va schimba nimic. A fost frumos, dar numai atât. Vei găsi pe altcineva. Pa. Oamenii se despart înainte de a ajunge să se cunoască cu adevărat. Se împacă înainte de a apuca să înțeleagă de ce s-au certat și de asta relațiile sunt șubrede. Se conving că nu sunt făcuţi unul pentru celălalt înainte de a ști ce înseamnă să fii un tot întreg. Iubind însă, dorind fericirea omului de alături, nu lași să se ajungă la un „rămas-bun” spus în grabă. Nu ignori. Nu rezumi totul cunoscând un om la suprafață, fără a-i ști sufletul. Și cu siguranță nu transformi o iubire frumoasă, poate de-o viață, într-un rece ”Bună. Te iubesc. Pa.”


Iubiți-vă frumos, Miha!

Nu mi-am găsit altar mai frumos decât îmi este sufletul nefericit mângâiat, ce îi mulțumește lui Dumnezeu .... 

Alor mei

Aud adesea cum tânăra generație face misto de mileul de pe televizor, de ștergarul de la icoană sau de țoalele de cordele de pe jos, sau covoarele de pe pereți ale bunicilor. Dar aceștia nu știu că și țoalele de pe jos și covoarele de pe pereți erau muncite, erau trudite la război și cât de talentate erau bunicuțele în realizarea lor. Cum pe acea vreme nu se arunca nimic, așa cum facem acum, când ”aruncăm” și oamenii care nu ne mai plac.  Văd cum marea majoritate a tinerilor, nu mai au loc de bătrânii noștri nici în mijloacele de transport, cum sunt evitați sau cum sunt batjocoriți, cum nu ne mai place nici mirosul lor de muncă....dar eu îmi aduc aminte de cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, de copilărie. Îmi aduc aminte de bunicii mei, cu câtă nerăbdare așteptam vacanța de vară să mă pot refugia la ei, îmi aduc aminte cum în fiecare seară înainte de culcare bunică-mea aducea în casă ligheanul cu apă încălzită la soare pentru a ne spăla pe picioare înainte de somn, îmi aduc aminte cum nu ne băgam în pat până nu ne faceam rugăciunea împreună la marginea patului, cum uitam părți din rugăciune și eram completată cu drag,  cum la final de zi îmi aduceam aminte de toți membrii familiei, de la părinți, la verișorii cei mai îndepărtați, unchi și mătuși, pentru că trebuia să facem câte o metanie pentru sănătatea fiecăruia.  

Îmi aduc aminte cu drag, trezirea matinală din fiecare dimineață, cum aveam sarcinile împărțite, cum trebuia să mulg vitele, să le adăp și apoi să le duc la cârd. Îmi aduc aminte cu drag și cum pregăteam  masa pentru la câmp, cum acopeream mâncarea cu strecători să nu dea muștele și cu câtă poftă devoram totul, ceapa, brânza, mămăliga rece, sau chișleagul. Acum vrem să mâncăm la restaurante, oare pentru că am uitat de unde ne tragem sau poate că unii sunt atât de ”săraci” că nu știu cum e la țară.

Copii voștri sunt crescuți cu telefoane și tablete, nu știu nici să facă diferența între animale, nu sunt empatici, nu au compasiune pentru vietățile care ne înconjoară, nu au habar ce fain e să tai mămăliga cu ața de la piciorul mesei și nu cunosc gustul laptelui crud. Era bătaie pe cel care trebuia să mulgă seara vacile, făceam concurs care mulge mai repede și mai mult. Ne pastilăm acum pentru fiecare guturai, dar noi ne mulgeam  laptele direct în gură, umblam desculți și mâncam toate fructele și legumele pământului și nu ne-am mai îmbolnăvit niciodată.

Aveam tălpile bătucite de spini și nu ne mai plângeam, știam de mici copii să deosebim ciupercile și le culegeam cu drag, nu aveam decât păpuși de porumb cu păr de mătase. Nu de puține ori ne adunam în grupuri și bântuiam toate coclaurile, iar dacă ne înghețau picioarele, vânam baligile de vacă calde, unde săream cu picioarele desculțe să ne încălzim....:)) si Doamne să fi văzut voi atunci bucurie.

Pe atunci aveam tot felul de activități care ne dezvoltau, eram creativi, inovativi, clădeam amintiri și legam prietenii pe viață, ne bucuram la mărul, nucile și colacul de la colindat, ne iubeam părinții și bunicii și cel mai bun dulce pe care mi-l dădeau bunicii mei și pe care-l așteptam cu nerăbdare erau pufuleții, ciubucul și pufarinii și nu mai eram mofturoși și mai și împărțeam cu toți ceilalți. Pe atunci nimeni nu păstra doar pentru el, pe atunci nu ne batjocoream partenerii de joacă, nu ne ucideam animalele de companie, nu răspundeam bunicilor sau părinților și respectul era la putere, nu îndrăzneam să mă adresez alor mei fără ”matale” și asta nu pentru că mi s-ar fi impus, ci pentru că o simțeam, eram responsabilă de mică, vedeam greutățile cu care se confruntă, pentru că mereu am fost luată în serios și integrată în problemele și bucuriile familiei, și toate acestea au ajutat la formarea mea ca om.

Acum mă uit în jur  și nu mai găsesc nimic din ceea ce am trăit, acum dărâmăm casele bunicilor făcute din vălătuci sau chirpici, care ne erau răcoroase vara și călduroase iarnă, nu ne mai plac sobele lor și ne ridicăm vile cu multe camere reci pe care nu le locuiește nimeni. Acum ne-a dispărut dragul de natură, de lucrurile simple, ne-a dispărut dragul de oameni, ni se par străine stările empatice și nu mai iubim nici animalele. Acum vânăm luxul, ne ridicăm palate, investim în telefoane și ne trăim viața în spațiul virtual. Nu mai știm să comunicăm, nu mai știm sau nu mai putem simți, iar dacă ne plictisim aruncăm, de la obiecte la oameni, nu ne mai respectăm...oare la asta se rezumă evoluția noastră?

Iubirea care nu distruge nu-i iubire;

Cum jarul în căldură se preface,

Cel ars de dor uită de nopţi, de zile,

Şi dorul în durere se desface...

Premier crisis

Nu zice nimeni să nu-l iubești pe om cu ridicările și căderile lui, cu tainele și neliniștile lui. Si nu ma refer la o iubire pretențioasă și discriminatorie, ci pur și simplu la una lucidă, care are forța să observe carențele în persoana în care se săvârșește. Omul are menirea de-al iubi pe celălalt cu bune și rele din moment ce legea firii cere să iubești. Noi nu facem abstracție de la teologia fundamentală a iubirii, de la sensul pe care divinitatea îl atribuie acestui sentiment, dar cu toate acestea iubirea nu trebuie să poarte caracterul naivității dăruirii, ca in cazul meu. Ea trebuie să exprime tainele înțelepciunii. Iubirea are datoria ca sentiment absolut să aibă conștiința valorilor și viziunea performanțelor. Îl iubești pe om că-l iubești, dar cu toate acestea îi descoperi potențele caracterului și a ființei. Nu iubești orb, părtinitor, mediocru, meschin, animalic, instinctual. Iubești cu rațiunea iubirii în forma sentimentului pur. Omul trebuie să se pună în gardă în fața carențelor celui căruia se dăruiește prin iubire. Un Sfânt are forța să iubească fără să judece caracterul aproapelui, pentru că el are firea pătimașă depășită, îndumnezeită. Starea lui nu devine catastrofală în dezamăgire. În schimb, omul simplu și nepriceput, cade în cele mai deznădăjduite stări. Noi trebuie să discearnem cu cumințenie faptele și caracterul celui pe care îl iubim, tocmai pentru a ne pune la adăpost de dezamăgiri și caractere ignobile. A iubi nu înseamnă a nu înțelege și a descoperi universul și caracterul celui iubit. Asta nu înseamnă a-l condamna, ci a știi în ce ape se scaldă, conștient de posibila precaritate a vieții.