Plângi.
Pentru tine, pentru voi, pentru visul pe care l-ai purtat în inimă.
Te uiți în oglindă și nu înțelegi de ce.
„Unde am greșit?”
„Ce nu e suficient ?”
Dar adevărul e că uneori oamenii se pierd unul pe altul
fără ca cineva să fie de vină
sau poate tocmai pentru că nu vor să-și mai asume nimic.
Unii bărbați uită că dragostea se hrănește, nu se lasă să moară.
Ce faci atunci?
Te oprești din a implora.
Femeia care se roagă pentru atenție se micșorează.
Iar tu nu ești făcută să fii mică.
Îți recuperezi corpul.
Te privești cu blândețe.
Îți atingi pielea, o îngrijești, îi amintești că încă trăiește.
Nu pentru el — pentru tine.
Îți recuperezi vocea.
Nu mai accepți „taci” ca răspuns.
Cuvintele tale au sens, au greutate, au valoare.
Îți recuperezi libertatea.
Începi să respiri din nou.
Îți faci timp pentru ceea ce te face să te simți vie.
Ieși în lume, întâlnești oameni, zâmbești fără să ceri permisiunea.
Îți amintești cine ești înainte de „noi”.
Pentru că acea femeie există în continuare.
Și e la fel de superbă ca înainte.
Poate chiar mai puternică.
Adevărul e unul singur:
Când soțul nu te mai vrea, cel mai important e să nu încetezi tu să te vrei.
Nu ești definită de dorința lui.
Prețul tău nu scade pentru că cineva nu mai vede valoarea ta.
Și dacă într-o zi el întoarce capul înapoi
și te vede din nou…
frumoasă, hotărâtă, sigură pe tine…
se poate să fie prea târziu.
Pentru că femeia care și-a regăsit demnitatea
nu se mai întoarce niciodată înapoi
în locul unde i s-a ars sufletul.
