Soțului meu..

 

Când mi-am dat seama că-l iubesc, când ochii mei au putut să vadă ce se întâmplă în interiorul trupului, atunci am înțeles că nu am cum să înțeleg de ce inima lui, dintre toate miile de inimi care zvâcnesc în jurul meu, s-a oprit să bată tocmai alături de a mea. De ce el poate să mă iubească atunci când eu nu am reușit niciodată să descifrez sensul iubirii? De ce el îmi spune că sunt soarele de pe cer când eu nu am nimic din strălucirea lui? De ce mă iubește chiar și atunci când eu îi spun că l-am ucis în inima mea, că l-am rătăcit, că pot trai la fel de bine și fără el? Oare pentru ca el știe atât de bine ca nu aș putea să o fac niciodată?...

Îmi simt simțurile amețite de trufia convingerii că m-am născut sub steaua norocoasă a unei grozave intuiții. Este care mă salvează de cele mai multe ori din păcatul egoismului și a unei prea mari iubiri de sine. Prin intermediul ei, încredințarea că nu sunt nici cea mai frumoasă, nici cea mai deșteaptă și nici cea mai dulce femeie din lume se apropie de certitudine. În fiecare dimineață îl mint conștient și în mod voit, iar el îmi acceptă minciunile, zâmbind și fără a vedea vreo latură tendențioasă în ele. Îl mint ajustându-mi naturalețea și frumusețea, pierd minute bune pe zi mascându-mi cearcănele, făcându-mi ochii să pară mai frumoși decât sunt în realitate sau dând obrajilor culoarea pe care cu siguranță nu o au.

De ce ar putea să nu mă iubească? Pentru că, la fel ca toate femeile, sunt fericita deținătoare a puterii de a crea un nou suflet din propriul trup și că, spre deosebire de multe dintre ele, îmi asum dreptul de a întârzia apariția unei noi vieți... Pentru că i-am promis că o să fac un copil pe timp de dragoste și acum, când ea este în toi, mă gândesc că nu ar strica să păstrez dragostea pentru totdeauna, lăsând chinurile facerii pentru mai târziu.

Și iată și alte motive pentru care ar putea să nu mă iubească. Câteodată sunt (cu greu aș putea să recunosc că acest lucru se întâmplă de cele mai multe ori) geloasă și posesivă. Pot sa ucid din priviri pe cei (mai bine zis pe cele) care au curajul de a se apropia prea mult de ceea ce consider că este al meu. Nu mă interesează disperarea lipsei de pereche a altora atâta timp cât eu mă lăfăi în confortul iubirii mele. Cu toate că nu am nici cel mic drept să cer protecție, sprijin sau răsfăț, îmi place să mă simt cea mai râzgâiată persoană în viață și cred cu toată convingerea că merit toate acestea.

 Plâng la filme care lui îi provoacă un zâmbet pe buze, vărs lacrimi amare atunci când pierd prietenia unei persoane la care am ținut, râd și sunt puternică atunci când el se așteaptă să am crize de sensibilitate. Îmi pasă de cei cărora eu le sunt indiferentă. Îmi place să creez lumi alambicate când lumea, în existența ei, este simplă și banală.

Când simt că nu mai am putere, mă prăbușesc alene în abisul disperării . Mă sufoc de dorința de dragoste chiar și atunci când el îmi oferă suficient de multă. Iar câteodată, atunci când trec prin crize de amnezie, uitând și ignorând ceea ce am, mă apucă un dor cumplit de ceea ce nu am și nu am avut. Și apoi... nu știu să iubesc cuminte. Prinsă în adevăruri neîntregi și nerostite, iubesc în schimb neprefăcut, întreg, rotund, până aproape de obsesie. Iar el... cu toate acestea... mă iubește. O simt dimineața când mă privește în oglindă în timp ce îmi arunc stângaci fardurile pe față, îmi dau seama de acest lucru seara când îmi șoptește că o sa-i port copilul când o sa mă simt eu pregătită, când gelozia mea îi provoacă amuzament, întărindu-i convingerea că este iubit sau când mă strânge in brațe dorindu-și ca eu să fiu... eu, și nu altcineva. Iar eu, la rândul meu, îl iubesc pentru toate acestea....

 

Toleranță? Da sau nu?

 

Orice răbdare are o limită, e vorba de o limită a bunului simț și al propriului confort. Unii oameni pur și simplu nu merită să îi tolerezi așa cum o faci, ci pur si simplu tratați după felul în care vă tratează sau măcar ignorați. 

Cel mai important este sa nu îți pierzi energia spirituală și să te concentrezi asupra lucrurilor importante din viața ta.

Nu am devenit arogantă, ci că am ajuns într-un punct în care îmi este greu să mai pierd timpul cu lucruri care îmi mint sufletul, care îi provoacă durere. 

Am pierdut dorința de a face pe placul celor care nu-mi plac, de a-i iubi pe cei care nu-mi plac și de a zâmbi oamenilor care nu-mi zâmbesc niciodată. Nu mai vreau să irosesc un minut pentru mincinoși și manipulatori. Plec dacă văd pe cineva lângă mine cu pretenții, ipocrizie și lingușire ieftină.  Nu mai suport erudiția superficială și nici aroganța. Bârfa mă dezgustă. 

Nu-mi place rivalitatea și comparația dintre oameni. Dumnezeu a țesut lumea din opuse, prin urmare evit oamenii obtuzi cu o mentalitate inertă și inflexibilă. Nu mai suport oamenii agresivi verbal, cei care niciodată nu te ascultă, cei ce se cred centrul universului de nimic in care trăiesc. 

În prietenie, loialitatea mă atrage cel mai tare. Am renunțat la omul cu care mi-am petrecut mai bine de un sfert din viață din respect, pentru persoana acestuia, prin faptul că loialitatea mea nu a fost pe placul principiilor lui și in final ca sa nu distrug prietenii am renunțat la tot ce aveam mai bun si mai solid la acel moment. 

Resping trădarea. Am trădat si m-am simțit eu cea dezgustată. Trădarea mea a mi-a adus tot mie suferință enormă. Dar m-am schimbat, prin schimbarea celor de pe lângă mine. 

Nu mai comunic cu cei care nu știu să complimenteze sau să spună cuvinte de încurajare. Mi-e imposibil să accept oamenii care nu iubesc animalele și care nu își respectă părinții. Și nu îi mai tolerez pe cei care nu-mi merită răbdarea și nici pe cei care nu au cultul muncii. 

În schimb mă interesează dacă gândești înainte să vorbești, mă interesează de îți apreciezi propriile valorile culturale, dar și pe altora fără să le judeci. 

Detest etichetele și judecata celor demni de judecată.

Fericirea e de fapt normalitate!!!

Ce esti gata sa faci pentru El?

Totul. Şi când zic totul nu mă rezum la nişte cuvinte de drag spuse dimineaţa sau o îmbrăţişare oferită seara.
Consider că o femeie trebuie să fie creatoare pentru un bărbat, să îl susţină mereu şi fără motive. 
Să vrea mai mult, mai frumos, mai sincer. 
Pentru EL nu cred că o să răstorn Universul şi nici luna n-o voi aduce de pe cer, e prea grea. 
Voi crea universul nostru, senin şi bun, cu dragoste şi pricepere, cu atitudine.

Exista ceva mai rău, decât oamenii rai...indiferenta oamenilor buni!

Spune-mi cum m-ai iubit, ca sa-ți spun cum te iubesc....

Mi-e dor te tine, să știi. De gura ta, de ochii tăi. De tine, rece și gol sau cald și tăcut. Mi-e dor de tine fericit. De tine tandru și puternic mi-e dor. Mi-e dor de cine păreai a fi când erai cu mine. Mi-e dor de liniștea și tăcerea ta. De chipul tău mi-e dor. Și nu mi-e dor că nu-ți era la fel. Mi-e dor de dragostea ta, dar și de a mea mi-e dor atât de mult. Mi-e dor să știu că mă aștepți acasă. Mi-e dor de o cafea amară. De-mbrățișarea ta, de-un „bună dimineața”, de tot. Mi-e dor de mine când eram cu tine. Mi-e dor să știu cine din noi a renunțat primul. Într-o zi, când nu îmi va mai fi dor, voi ști. Atunci voi avea grijă la cine să renunț. Atunci voi avea grijă pe cine să iubesc. Iubești nu pentru că vrei, dar pentru că așa se întâmplă. Renunți nu pentru că vrei, dar pentru că uneori așa trebuie. Fie că suferi după, fie că ești împlinit, o parte din tine nu va mai fi niciodată la fel. Întâlnești oameni pe care nu credeai că-i vei mai găsi vreodată. Te îndrăgostești de ei într-o zi friguroasă de iarnă. Iubești puternic. Te oferi cu tot sufletul unui om pe care-l crezi prezent și parte din viitor. Trăiești total, de parcă ar fi prima și ultima zi. Te dezamăgești. Trădezi, la rândul tău, niște speranțe. Te rănește sau rănești. Apoi suferi. Apoi renunți. După, totul e diferit. Vei fi fericită că ai scăpat. Sau vei suferi mai departe. Vei plânge după o iubire pe care nu o mai poți întoarce. Sau vei regreta că ai spus atât de ușor „nu”. În toate cazurile, ai grijă. La ce renunți. Pe cine iubești. Ai grijă la ce renunți. S-ar putea să renunți la propria fericire. Dar poate că nu. S-ar putea ca, renunțând la cineva, să nu mai găsești și o parte din tine. Uneori, cea mai îndrăgostită și fericită parte. Ai grijă pe cine lași. Să nu lași într-un moment de furie și să regreți apoi o viață. Să nu cedezi, crezând că așa e mai bine. Dar nici să oferi celui care nu merită. Ai grijă să nu renunți, odată cu un om, și la viitorul tău. La fericire și la încrederea în cineva. Ai grijă de oamenii care te iubesc la nebunie. Și de tine ai grijă, iubind într-o zi alți oameni. Ai grijă pe cine iubești. S-ar putea să iubești pentru toată viața o umbră. Sau un gând fericit. Ai grijă cui îi încredințezi sufletul. Pe cine îl lași să treacă dincolo de limite. Cui îi povestești seara despre fricile tale și cu cine împarți fericirea. Ai grijă pe cine îl transformi în creator. Cine îți va controla motivele de împlinire. Ai grijă să nu iubești azi și să suferi mâine, știind că poți controla asta. Ai grijă de poftele și dorințele tale. De nopțile în care trăiești o nebunie și de zilele în care poți să urăști. Și de tine ai grijă, respingând într-o zi alți oameni. Iubești nu pentru că vrei, dar pentru că așa se întâmplă.

Iubirea implica responsabilitate!

Iubirea, implica un pachet intreg, ca si ofertele de vacanta! Dar oamenilor le e frică de iubire, pentru că ea implică tot soiul de responsabilități. Cea mai mare dintre ele e fidelitatea. Mulți o privesc ca pe o obligație, dar pentru oamenii responsabili ea este cât se poate de firească și nu-ți îngrădește cu nimic libertatea...pentru că omul care iubește se simte liber, a iubi înseamnă de fapt a fi liber...
Strigăm în gura mare că vrem libertate, libertate în cuplu, intimitate individuală...dar de fapt nu ne dorim asta!
”Majoritatea oamenilor nu vor cu adevărat să fie liberi, pentru că libertatea implică asumarea responsabilității, iar cei mai mulți oameni se tem de responsabilități” - e de bun simț această afirmație!

Omul liber, își ia propriile decizii, are propriile alegeri în viață, riscă să câștige ceea ce își dorește cu adevărat, nu caută doar zona lui de confort, nu e cuprins de egoism, nu caută să fie și cu sacii în căruță și cu slănină-n pod, omul liber iubește pur și simplu, nu alege calea bătătorită, nu ce e mai ușor...luptă continuu.
Pentru oamenii care se iubesc și sunt liberi în cuplu -  și aici nu mă refer la libertatea la sex la întâmplare - relația și ulterior familia chiar este o celulă de bază, o celulă sănătoasă!

E grea libertatea - pentru că aceasta implică un anumit nivel de cunoaștere și dezvoltare umană. A te rezumă doar la mirajul îndrăgostirii, nu implică  nici o asumare! Trăiești cu fluturași în suflet, visezi cai verzi pe pereți, faci baloane de săpun, iar când balonul de săpun se sparge, cauți alți fluturi sau calmante.

Oamenii evoluați, oamenii care lucrează cu ei, care se dezvoltă, nu se mulțumesc doar cu fluturii din stomac, nu se rezumă doar la hormonal, ci acced spre iubire -  spre acea iubire care implică cele trei planuri: fizic, psihic și spiritual; spre acea iubire care-ți oferă cheia către superba libertate în doi!

Citeam pe cineva  care spunea că ”bărbații inteligenți nu au nevoie de amante”...la fel e si cu femeile inteligente!