miercuri, 28 decembrie 2011

donatoare de suflete....



...la maturitate...femeile devin "donatoare" de afectiune in majoritatea doar ca o fac cu mai multa subtilitate...
Suntem atrase spre cei care au nevoie de ajutor, ne identificăm din tot sufletul cu suferinţa lor şi căutăm să-i alinăm, pentru a domoli propria noastră suferinţă.
Faptul că bărbaţii care ne atrag cel mai tare par să aibă nevoie de ajutor este normal, dacă devenim conştiente că la originea atracţiei stă propria noastră dorinţă de a fi iubite şi ajutate.
Acum începe să devină evident că se petrece ceva nesănătos şi auto-distructiv. Ar fi bine dacă am veni cu toată afecţiunea, compasiunea şi înţelegerea noastră în relaţia cu bărbaţi sănătoşi, bărbaţi de la care am putea spera să primim ceea ce ne lipseşte. Dar nu suntem atrase de bărbaţi sănătoşi, care ne-ar putea oferi ceea ce avem nevoie. Aceştia ni se par plicticoşi.
Suntem atrase de bărbaţi care reproduc pentru noi lupta.
Acum reacţionăm ca şi cum dragostea, atenţia şi aprecierea nu contează, dacă nu suntem în stare să le obţinem cu sila de la un bărbat incapabil, şi el, să ni le ofere, din cauza propriilor lui probleme şi preocupări.
Abandonul este un cuvânt tare. înseamnă să fii părăsit, poate chiar să mori, pentru că s-ar putea să nu fii în stare să supravieţuieşti în singurătate. Există abandon literal şi abandon emoţional. Orice femeie care iubeşte prea mult a trăit abandonul emoţional profund, cu toată groaza şi vidul sufletesc pe care le implică. Ca adult, a fi părăsită de bărbatul care e întruchiparea - în atât de multe faţete - a celor care te-au abandonat prima dată, este un fapt care scoate din nou la lumină groaza din străfunduri. Desigur, am face totul ca să evităm retrăirea acestui sentiment. Aproape nimic nu va fi prea dificil, nu va lua prea mult timp, nu va fi prea costisitor dacă îl „ajutam' pe bărbatul cu care ai o relaţie.
Teoria din spatele „ajutorului" este că, dacă dă rezultate, bărbatul va deveni aşa cum îl vrei tu, aşa cum simţi nevoia să fie, ceea ce înseamnă că vei fi învingătoare în lupta pentru lucrul după care ai tânjit atâta timp.
Aşadar, în timp ce adeseori suntem mai zgârcite în ceea ce ne priveşte, şi chiar renunţăm la noi înşine, vom merge până în pânzele albe ca să-l ajutăm pe el.
Eforturile noastre, făcute de dragul lui, pot include chiar:  sau îi permitem să abuzeze de noi sentimental, pe motiv că „n-a fost lăsat niciodată până acum să-şi exprime sentimentele";
Aceasta sunt doar cateva lucruri partiale ale   modalităţilor în care încercăm să-l ajutăm. Rareori ne întrebăm cât de oportune sunt acţiunile noastre la adresa lui. în realitate, ne consumăm timpul şi energia încercând să concepem alte modalităţi care ar putea da rezultate, mai bune decât cele pe care le-am aplicat deja.
Obişnuite  cu lipsa dragostei într-o relaţie personală, suntem dispuse sa asteptam, sa suferim, să speram şi să ne dam si mai mult silinta să-i facem pe plac.
Dacă o altă persoană, cu o viaţă diferită, s-ar găsi în situaţia noastră, ar putea spune: „Dar e îngrozitor. Am să-i pun capăt".
Dar noi presupunem că, dacă relaţia nu merge şi noi nu suntem fericite, este pentru că încă n-am făcut tot ce trebuia.
Interpretăm fiecare nuanţă de comportament ca un semn că partenerul nostru începe în sfârşit să se schimbe. Trăim cu speranţa că mâine va fi altfel. E mai uşor să-1 aşteptăm pe el să se schimbe decât să ne schimbăm pe noi înşine, sau ceva din viaţa noastră.
Eşti dispusă să îţi asumi mult mai mult de 50% din responsabilitate, vină şi imputări în orice relaţie.
Acum, ca adulţi, avem impresia că nouă ne revine datoria de a face să funcţioneze relaţia noastră, şi acceptăm compania unor parteneri iresponsabili şi gata să ne aducă învinuiri ce contribuie la adâncirea certitudinii noastre că întreaga responsabilitate ne aparţine. Suntem experte în a ne purta povara.
Respectul de sine este extrem de scăzut şi în forul tău interior nu crezi că meriţi să fii fericită. Crezi, mai degrabă, că trebuie să lupţi pentru a obţine dreptul la fericire.
In relaţiile tale, trăieşti mai curând în visul tău despre cum ar putea fi, decât în realitatea situaţiei în care te afli.
Când iubim prea mult, trăim într-o lume imaginară, în care bărbatul lângă care suntem nefericite şi nemulţumite se transformă în ceea ce suntem sigure că poate deveni şi va deveni cu ajutorul nostru. Pentru că ştim foarte puţin despre, ce înseamnă să fii fericit într-o relaţie, pentru că nu avem  experienţa a ceea ce înseamnă să fii cu cineva la care ţii şi care îţi împărtăşeşte sentimentele, nu îndrăznim să ne apropiem de ceea ce ne dorim cu adevărat, decât în visul pe care îl trăim.
Dacă am avea un bărbat aşa cum ne dorim, de ce ar avea el nevoie de noi? Tot talentul  pus în slujba „ajutorului dat" ar rămâne fără obiect. Cea mai mare parte a identităţii noastre ar şoma. De aceea, alegem un bărbat care să
nu fie ceea ce dorim să fie - şi continuăm să visăm.....

marți, 27 decembrie 2011

jumatate de luna...

O jumătate de lună
Cade stângace prin cer -
Fă-mă să uit,
Înger stingher,

Fă-mă să uit,
Sau fă-mă s-adorm
În singurătatea
Crescută diform.


Iar dacă visez,
Înger înţelept,
Să nu mai ţin minte
Când mă deştept.



Fă-mă să uit,
Sau fă-mă să scriu
Cu ţipăt continuu,
Înger pustiu.

Ochiul meu rece
Acoperă-l, îngere,
Cu o pleoapă
În stare să sângere

Peste prealimpede-
Le înţeles.
Minte-mă blând
Şi du-mă-n eres,

Dă-mi jumătatea
De lună-n neştire,
Dar fă-mă să uit,
Înger subţire.

Sfâşie-mi al
Neuitării delir,
De singurătate-mi
Să nu mă mai mir.


duminică, 25 decembrie 2011

Sfarsit...


Am pus intr-o cutie veche mangaierea ta
M-am straduit sa asez aici umbrele buzelor tale.
Mi-e greu, dar adaug privirea ta plina de dor.
Si totusi nu sunt libera de tine...mai era ceva...
Iubirea pe care ti-o port.
Mi-o smulg din suflet si o asez in cutie
Mainile mele tremura pe capacul ei si inlemnesc asa.
Privirea mi-e atintita pe durerea impietrita.
Astept pentru ultima data un semn...
Zornaitul telefonului, vocea ta,
mainile tale pe umerii mei...
Nimic.
Incerc sa-mi adun puterile si strang ceva din mine in varfurile degetelor.
E o ultima speranta intre ce a fost si ce va fii.
Acum ori niciodata...
Inima trage cortina uitarii,
iar degetele apasa intr-un scrasnet surd capacul cutiei.
Din mine se scurge toata minunea vietii.
Incui cutia cu o lacrima si o privesc avid.
S-A SFARSIT..

cu bine....

Nu plânge că te dau uitării,
Şi nici nu plânge că te las…
Sosit-a ceasu-nstrăinării
Şi ceasul bunului rămas.
Se rupe-un lanţ plin de tărie
Ca firul cel mai subţirel;
Când soarta vrea aşa să fie,
Zadarnic vrei să faci altfel.
Şi nu mai e nimic în stare
Să-ntoarcă vremile-napoi
Şi-acea iubire-atât de mare
Ce-a fost odată între noi.
Rămâi tu, dar rămâi cu bine,
Rămâi cu suflet liniştit…
Un dor se duce şi-altul vine
Şi vei uita că te-am iubit.

miercuri, 21 decembrie 2011

PĂCATUL LĂCOMIEI LA BĂUTURĂ DISTRUGE ŞI TRUPUL ŞI SUFLETUL !

Un bărbat se îmbăta adeseori, iar când îl certa soţia, îi spunea că bea pentru a-şi uita necazurile. Într-o zi, femeia şi copiii s-au dus la cârciumă şi au cerut băutură.
- Nu ţi-e ruşine să vii la cârciumă?, a zis bărbatul.
- De ce să-mi fie ruşine că sunt unde e şi bărbatul meu, a spus femeia şi a început să bea.

- Nu ţi-e ruşine să bei între oameni?, a întrebat iar bărbatul.
- Vreau să-mi uit şi eu necazurile, răspunse femeia. Apoi a început să dea de băut şi copiilor.
- Ce faci femeie?
- Le dau şi lor să bea să uite că sunt flămânzi şi goi.
Adânc mişcat, la auzul acestor cuvinte, bărbatul şi-a scos femeia şi copiii din cârciumă şi a renunţat pentru totdeauna la patima beţiei. 


Ma intreb pe cati ar misca o astfel de povestioara!!! 
Dar in fine...azi  mi-am propus sa vorbesc despre, betie, betivi, alcoolism, alcoolici, sau in termeni mai putini duri "patima betiei" .
Este lucru stiut ca atractia duce la deprindere, iar deprinderea rea duce la patima. Acum, in  post, se potriveste mult mai mult cu cuvantul acesta, caci obiceiul "carnavalului",  ne vaneaza pe multi ca sa bem ori sa mancam peste masura... Sf. Apostol Pavel spunea : "Nu in ospete si in betii... si in fapte de rusine, nu in cearta si in pizma, ci va imbracati in Domnul nostru lisus Hristos si purtarea de grija a trupului sa nu o faceti spre pofta".
Pana acum tot vorbeam de patimi care vatamau in general cinstea aproapelui, acum voi incerca sa scriu despre acest narav mai delicat, care s-ar putea sa nu afecteze cinstea aproapelui, dar nu neaparat sa o excluda. Aceasta boala...a betiei...este tinuta la loc de cinste acum de catre lumea rasfata, care in general prea canalizati pe rasfat, uita de ei si de cei ce ii inconjoara. Ma intreb adesea de ce multi o socotesc ca o voinicie sau ca pe un lucru de fala...In prima instanta ni se infatiseaza in chip de petrecere delicata si nevinovata, iar noi avem grija sa o impodibim cu numiri frumoase gen "distractie  pe cinste", "chefuiala" sau chiar "darul bauturii" - ridicol, nu?...poate fi asta un dar?....poate dar al lipsurilor....
Pe cat de gingasa i-a fi numirea pe atat de salbatica poate fi lucrarea acestui narav - vlastar al lacomiei pantecelui, stand pe lista pacatelor de moarte.  
De ce nu am putea avea cumpatare, masura, de ce se prefera tulburarea mintii, a sufletului, otravirea si ruinarea organismului, pricinuindu-l cu felurite boli?
" Vai celui ce se scoala de dimineata si cauta bautura " 
As preciza in primul rand ca stiu care e diferenta intre betie si alcoolism.....daca betia e rezultatul consumului unei cantitati excesive de alcool, indiferent daca persoana consuma regulat sau mai rar bauturi. In  schimb alcoolismul   este o preocupare permanenta pentru bauturi, caracterizata printr-o pierdere a controlului cauzata de consumarea acestuia...nu oricine se imbata este si alcoolic, si nu toti alcoolici se imbata ... alcoolismul este o intoxicatie datorita acestui consum regulat. E de inteles ca sunt cauze diverse de la cele psihologice pana la cele de natura fiziologica. 
Dar nu trebuie inteles ca un refugiu, la inceput poate fi  ca un calmant, ce iti da o senzatie de bine, scade nelinistea, devii mai vorbaret, ai curaj, te relaxeaza, esti mai putin ingrijorat si uiti  de necazuri. Insa toate acestea sunt aparente, avantaje cu efect de bumerang, pt ca atunci cand efectul dispare nelinistea, ingrijorarea reapare...si intr-un mod diferit si mai puternic si devii mai nelinistit si mai incordat. Si astfel revii la pahar potolindu-ti ingrijorarea...si tot asa pana ajungi sa intri intr-un cerc vicios, din care nu mai iesi. 
Cat de multe si de bune motivatii trebuie sa ai sa renunti la acest obicei? Pentru a-l stapani tu si nu a te stapani el?

O veche istorioara din Orient spune asa: Cand omul bea primul pahar, mintea incepe sa se ingrijoreze, spunand: "Destul, vinule, destul... Opreste-te, ajunge!" Cand omul mai bea inca un pahar, atunci mintea se supara si se ia la cearta cu vinul, fiindca dupa ce omul bea si al doilea pahar, vinul incepe a impinge mintea, ca sa-i ia locul. Si de aici cearta si neintelegere. La cel de-al treilea pahar pe care il bea omul, mintea suparata ii zice vinului: "De-acum ramai tu in locul meu!" Iar omului ii zice: " Ramai sanatos, omule!" Nu ti-a fost de ajuns un pahar, ci ti-au trebuit trei, iar dupa trei vin treizeci si trei. De acum asculta de vin". Deci, de la al treilea pahar incepe slujba diavolului. Diavolul privegheaza neincetat si-i indeamna pe oameni sa intre in carciumi "la un pahar". Cand este omul necajit, diavolul indata ii sopteste :"Hai, omule, ia un pahar!". Daca este ostenit, il indeamna: "Hai ia un pahar!". Iar daca-i Duminica sau o alta sarbatoare mare: "Hai in carciuma la un pahar!", iar in aceste pahare este moarte si otrava.

        Se spune ca odata Scaraoschi, mai marele dracilor, a chemat la raport pe toti dracii din lume ca sa le ceara socoteala despre ispravile pe care le-au mai facut printre oameni. Iata soseste unul si se inchina in fata lui Scaraoschi. "De unde vii, fartate, si ce ispravi ai facut?" "Am fost acolo si acolo, intunecimea voastra, si am aprins ura si mania intre oameni; pe urma au trecut la bataie si unul l-a omorat pe celalalt." "Si cat timp ti-a trebuit pentru izbanda aceasta?" "Trei ani, intunecimea voastra." "Trei ani? Atat ti-a trebuit pentru isprava asta?"- striga Scaraoschi plin de manie si jap, jap, pe spatele diavolului.
        Un alt diavol soseste si se inchina. "Dar tu, argate, de unde vii si ce-ai facut?" "Eu, intunecimea voastra, am tras un om in patima desfranarii". "Si cat timp ti-a trebuit pentru lucrul acesta?" "Un an, intunecimea voastra." "Pfui, impielitatule, un an ai cheltuit tu pentru un astfel de fleac?" - striga Scaraoschi si jap, jap ii trage si astuia o mama de bataie. Soseste inca un dracusor la inchinare. "Dar tu, Aghiuta, ce-ai putut face prin lume?"  "Eu, intunecimea voastra, i-am facut pe niste oameni sa injure, sa se desfraneze, sa se bata si sa se omoare". "Si cat ti-a trebuit pentru izbanda asta?" "O singura zi, intunecimea voastra." "Bravo, Aghiuta. Si cum ai putut tu face aceasta isprava?" " Cu bautura, intunecimea voastra... i-am adus pe oameni la birt si i-am imbatat. Iar dupa ce s-au imbatat au voit sa se desfraneze cu niste femei, de la femei s-au luat la cearta, la bataie, iar bataia s-a terminat cu omor." "Bravo, Aghiuta, bine te-ai purtat", ii zise Scaraoschi, batandu-l pe umar. Apoi le zise celorlalti: "Iar voi nemernicilor care ati cheltuit ani de zile pana sa castigati un suflet, luati pilda de la Aghiuta, fratele vostru: FOLOSITI SI VOI ALCOOLUL!".
       
O alta istorioara din care se poate vedea foarte clar ca betia este mai rea decat crima si curvia: A trait odata un om in frica si-n dragoste de Dumnezeu, un credincios care s-a ostenit sa supere cat mai putin posibil pe Dumnezeu. Intr-o zi a aparut diavolul langa el si i-a zis: "De atatia zeci de ani sunt cu ochii pe tine, am incercat in fel si chip si nu te-am putut insela sa faci nici unul dintre pacatele mari, strigatoare la cer. Asa nu se mai poate, trebuie sa faci si tu macar unul dintre ele. Iata te las sa-ti alegi: crima, curvia sau betia. Dupa trei zile ma voi intoarce sa-mi spui ce ti-ai ales". S-a gandit omul: crima nu-mi pot alege fiindca as calca porunca a sasea - Sa nu ucizi!; curvia in nici un caz nu mi-o pot alege fiindca in felul acesta as calca porunca a saptea - Sa nu fii desfranat! ; nu-mi ramane decat sa aleg betia. O sa ma imbat si eu de cateva ori, apoi am scapat de pacatul asta. Dupa trei zile a venit diavolul si l-a Intrebat: "Ei, ia spune-mi, ce ti-ai ales?" Iar omul i-a spus: Betia!. Si diavolul a plecat. La putin timp dupa aceea omul s-a imbatat crita, nestiind ce face a violat-o pe mama lui si apoi in aceeasi stare de betie si-a ucis tatal. IATA CA BETIA ESTE MAI REA DECAT CRIMA SI CURVIA, CACI DIN BETIE LE-A FACUT SI PE CELELALTE DOUA.
Probabil ati spune ca fosti alcoolici...scriu despre acest subiect...ei nu, nu sunt fosta si nici actuala (slava Domnului), ci sunt doar o victima...au si ele dreptul sa scrie, nu? Sau mai bine spus sunt cele mai indreptatite...si acum pot sa imi dau seama ca de fapt am inceput prost sa scriu despre acest subiect spunand ca " nu este vatamator aproapelui" - pentru ca este...
Sunt oamenii in jurul meu, dragi sufletului si inimii mele, pe care care ii vad scaldandu-se in astfel de noroaie...si la care pe zi ce-mi trece imi dau seama ca nu pot eu face nimic pt ei....cine sunt eu? probabil in mintea lor doar o alta "aia"  care  "ma freaca la cap"...si decat sa fiu o alta "aia" , "cicalitoare", prefer sa raman asa cum sunt...doar o amica, prietena - care va fi acolo cand vei avea  nevoie de ea, sau o fiica, sora sau mama....care sa nu judece prea mult...ci doar sa oblojeasca rani....


Dragi mi's oamenii, indiferent de patimile si naravurile lor,....dar incerc sa ma adun cu cei cu care-mi sunt pe aceeasi lungime de unda...e dureros sa spui asta cuiva, e clar...dar daca nu reusesti sa aduci omul la liman, sa-l tragi pe masa, trebuie mare grija sa ai, sa nu fii tu ala care ajunge sub masa....
Sper si doresc tututror sa nu aiba astfel de suferinte...pentru ca in general traim intr-o societate, unde suntem judecati, nu numai dupa fapte ci si dupa aspect...
As scrie zile intregi si daca ceva mi-ar sta in putinta chiar as face, dar se pare ca singura care poate face ceva e hotararea, determinarea si constiinta faptului in sine...fa-ti tie un bine, ca prin asta si ceilalti sa ti-l faca....


Doamne ajuta!!










marți, 20 decembrie 2011

Fara nume...

Sa nu crezi ca mi-am dorit
Din tine sa-mi fac iubit!
Sa nu crezi ca mi-e usor
Inimii sa-i dau un dor!
Dar sa stii, te cautam,
Sufletul mi-l cercetam,
Ca sa vad, sa-l pregatesc
Secretos sa te iubesc!
Sa-mi asez in calea ta
Plataosa-mi ca o sosea,
Pe care usor pasesti
Inima sa-mi cuceresti!
Si te vad cum printre soapte,
Tu ma prinzi acum in noapte
Si cu buzele-ti fierbinti,
Imi trezesti mai vechi dorinti!
De umeri sa ma cuprinzi,
Sanii grei ca sa mii prinzi
In stransoare patimasa
Cu saruturi lungi pe ceafa.
Cercetata acum pe data,
Ma supun abandonata,
Bratele sa ti le cer,
Trupul gol sa ti-l ofer!
Niciodata n-am cerut!
Nici prin cap nu mi-a trecut!
C-as putea stand langa tine,
Sa ma simt atat de bine!
Sa-mi doresc doar nepasarea
Timpului mai larg ca marea,
Si in suflet cu privirea,
Indelung sa-mi cauti firea!
Sa ma simt de tine-atrasa
Ca un fluture in plasa,
Sa te strige acum dorinta,
De-a-mi patrunde toata fiinta!
Sa incerc sa te provoc,
Sub genunchi sa mi te-ntorc
Si-ntre coapse mai poznas
Te strecor, sa-mi fii chezas!
La caldura ce-mi strabate
Lung fior curgand pe spate,
In fluide inundand,
Peste tine alunecand.
Din piept slobozind afara
Geamat greu ca o povara,
Ostoind printre suspine,
Dorul ce-l aveam in mine.
Si cand tamplele udate
de broboane transpirate,
dovedesc ca in sfarsit,
din dorinti te-am stapanit!
Imi astern usor pe tine,
Corpul, pled tesut de mine,
Incercand pecetluire
In dulce pacaturie...


Iubiti-va frumos!!! Miha

Tentativa de omor

Domnule judecator
Asta nu a fost viol
Sa mor...
Am vazut- o intr-o seara
In pat singura si goala
Gura mea ca un magnet
I s-a cam lipit de piept
Si daca  n-a zis nimic
Am mai coborat un pic
Pan' aproape de buric
Si - am patruns apoi  incet...
Ca era deschisa...
Si se tot  facea curent...
Iar tipa, țipa, gemea...
Și mai tare ma tragea...Sa patrund adanc in ea.
Apoi dupa cinci secunde
N-a mai zis nimic
Respiratia  s-a oprit...
Parc-a murit..
Asa ca, mon senior...domnule judecator
Jur ca nu a fost viol
Ci o ......tentativa de omor!

duminică, 18 decembrie 2011

Cruzime fara limite

Am primit un mail interesant, care face un apel catre umanitate: ajutati delfinii Calderon din Danemarca! Cruzimea oamenilor nu are limite, intr-o societate care se vrea morala si impune reguli de etica, se intampla lucruri oribile care demonstreaza contrariul: oamenii sunt imorali, egoisti si distrug tot ce e in jurul lor, implicit pe ei insisi.
“Danemarca este o mare rusine.
Marea este rosie si nu din cauza climei care afecteaza natura.

Este din cauza cruzimii cu care fiintele umane (oameni civilizati) omoara sute de delfini inteligenti si faimosi Calderon.
Asta se intampla in fiecare an in insula Feroe din Danemarca. La acest macel principalii participanti sunt tinerii. De ce? Pentru a arata ca sunt adulti si maturi.
La aceasta mare sarbatoare, nimic nu lipseste. Toata lumea participa intr-un fel sau altul, omorand sau privind cruzimea ca si spectator.
Trebuie sa mentionez ca delfinul Calderon, ca toate celelalte specii de delfini, este  pe cale de disparitie si se apropie de oameni pentru a se juca si a interactiona.
Acestia nu mor imediat; sunt taiati 1,2 sau de 3 ori cu carlige groase. In acel moment delfini scot un strigat aproape identic cu tipatul unui nou nascut.
Dar sufera si nu i se arata niciun fel de compasiune pana aceasta scumpa fiinta moare in propriul sange.”
 Daca doriti sa ajutati si sa trageti un semnal de alarma, semnati petitia online: 





sâmbătă, 17 decembrie 2011

joi, 15 decembrie 2011

Plus iubirea

Jocul asta, joc de doi,
Nu se stie nicaierea.
Joc de seceta si ploi
Minus toamna, plus iubirea.
L-a jucat cu mine-ades
Firul ierbii, arda-l vina,
Pana cand mi-a inteles
Si oftatul si lumina.
Viata-n zori mi-l aducea
Langa sete sa ramana,
Ori pe piatra, ori pe stea
Ori pe apa din fantana.
Eu de-o vesnicie-l joc
Si nici azi nu-i stiu masura,
Dar il scriu din loc in loc
Si cu ochii si cu gura.
Viata, fata de-mparat,
Mi-ai batut cu suflet firea
Pana-n streasina din sat...
Minus toamna, plus iubirea!

Posesivitatea si frica!

Posesivitatea şi, agresivitatea (am sa scriu mai tarziu) poate reprezenta o linie de analiza a unui cuplu. Dar poate exista si o a doua linie: posesivitatea si frica!
Încercarea de a-l poseda pe celălalt este o apărare împotriva fricii.
Ce faci atunci când încerci să pui stăpânire pe partenerul tău sau pe partenera ta?...te agăţi de ea/el....de ce te agăţi?Pentru că îşi este frică.
De ce anume îţi este frică?
Cred că:
1. pt ca te temi de singurătate (abandon)
2. te temi de schimbare (obsesie)
3. te temi de o comparaţie negativă (inferioritate)
Pentru a evita acestea, pentru că nu simţi ca ai un EU suficient de puternic pentru a le face faţă, cauţi mai mult sau mai puţin conştient, să-ti controlezi şi să-ţi posezi partenerul.
destul de tragic!!  ce au de-a face aceste mecanisme psihologice cu iubirea?

Nimic. Iubirea nu taie aripile, nu le leagă fedeleş, nu te condamnă. Iubirea nu ia ostatici, nu te leagă de piciorul scaunului, şoptindu-ţi "Eşti foarte important pentru mine!"
Iubirea nu construieşte închisori, nu înalţă ziduri, nu o face pe detectivul.
Închisorile oricât de atrăgătoare pe dinafară sau sofisticate pe dinăuntru, rămân închisori, iar ele sunt construite din frică.
 Iubirea nu este posesivă şi nici calculată. Nu-l reţine pe celălalt cu forţa, nu-l manipulează, nu-l şantajează, nu-l cumpără cu promisiuni.
Iubirea nu îngrădeşte ci respectă şi amplifică libertatea. Dacă ai fi iubit cu adevărat m-ai fi ajutat să fiu mai intens originala şi liberă. Dacă il iubeşti cu adevarat, ii vei permite să manifeste mai multă spontaneitate şi creativitate.
Îi respecţi alegerile (cum am şi facut) şi disponibilitatea de a iubi. Dacă place pe altcineva, dacă se îndrăgosteşte de altcineva, dacă  vrea să-şi ofere timpul, afecţiunea sau corpul altcuiva, respecti şi asta. 
Crezi că ai atât de multa forţă interioară?
O iubeşti suficient de mult pentru a avea încredere în luciditatea ei?
Il iubeşti suficient de mult pentru a avea înceredere în înţelegerea lui?
Dacă alegerile celuilalt mă fac pe mine să sufăr (sau pe tine), asta e problema mea/ sau a ta şi nu problema lui.
Pentru ca eu/tu nu suferim din dragoste, ci din gelozie, iar gelozia este frică.
"Te iubesc" este o eticheta sublima pentru pachete mult pea ieftine si prozaice. Ea il ascunde pe "Iti apartin. Sunt al tau" sau pe "Imi apartii"
Ce a nume te determina sa posezi sau sa devii proprietatea cuiva? O fiinta care se lasa posedata devine un obiect.Ai renunta la deminitatatea de subiect? DA..doar daca nu ai experimentat sau nu o valorezi. NU...doar daca lupti. Relatia in care a intervenit posesivitatea  sunt relatii de lupta. Luptele nu sunt totdeauna pe fata, dar produc victime.
Ar trebui sa reformulam "Te iubesc" asa:
1. imi apartin. sunt o persoana libera
2. iti apartii. esti  o persoana libera
Dar probabil te infioara aceste perspective. Te iubesc, dar asta nu inseamna sa te transform in sclavul meu si nici pe mine in prizoniera ta, pentru ca iubirea conserva si amplifica libertatea.
Iubirea creeaza libertate si bucurie. Daca am esuat sau ai esuat in dragoste, in nici un caz nu tre' sa acuzam iubirea de asta. Incerc sa fiu lucida si sa vad care este responsabilitatea mea...si tu pe a ta.
Trebuie sa fi avut anumite asteptari. Anumite pretentii. Cereri pe care nu le-am exprimat (sau tu) niciodata. Dorinte pe care mi le-am  interzis sau de care nu am fost constienta. Toate acestea imi apartin, sunt fapte subiective ale fiintei mele. Sunt responsabila pentru ele. Si nu au nici o legatura cu iubirea.
In iubire nu exista victime, ci doar in lupta. Ce daca stau acum si plang, sau tu|?...acesta nu este neaparat semnul ca ai iubit. Poate fi semnul ca ai pierdut lupta.

O prea tarzie toamna!!

Toamnă, prea tarzie toamna! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deşiră, iar se strâng şi iar se răresc, apoi îşi aleg călăuzele, le pun în frunte, şi-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
Încotro?
În nopţile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde fiinţă sub stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi; umbre se strecoară rătăcite; ţipăte răsar şi se sting; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sunt păsările călătoare. Şi cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara.
Un stol de turturele a întârziat. Grăbite s-au strâns în dimineaţa aceasta, şi-n fâlfâirile lor, care se aud ca nişte sunete supte uşor dintrun flaut, pornesc. Întâi o iau pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii înalţi, ca şi cum ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul păduricii, în vreme ce o rază de soare împunge pânza norilor şi tiveşte pe cer o dungă de lumină. Bucuroase, păsările bat din aripi şi se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului; un ţipăt năbuşit, din guşă — un semn al călăuzei — vrea să le strângă pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşcă clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele două perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă, o turturică îşi curmă zborul, îşi adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieţii, se roteşte în două cercuri, se înalţă drept, ca o săgeată în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele râului, care o fură şi o poartă mai departe.
Stingherul, soţul, urmăreşte puţin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat şi, pe apa tulbure, îşi vede tovarăşa. O putere îl ţine atunci deasupra vâltorii, cu ochii nedesprinşi de la trupul plăpând şi pătat de sânge ce lunecă la vale, de la trupul pe care, în cercuri strânse, îl urmăreşte mereu.
Şi sub cerul în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se şterge în zare ca un rămas bun, pasărea moartă mânată de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmărindu-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri!...
Şi-n urma lor, toamna cade mai grea!
Te iubesc toamna cu tot ce ai, rau sau bun!!!

vineri, 9 decembrie 2011

Ma scuzati, domnisoara, vi s-a deschis sufletul.....

Mă scuzaţi, domnişoară, vi s-a deschis sufletul. Sper că nu vă lipseşte nimic, verificaţi, vă rog, în îngrămădeala din tramvaiul care ne duce la moarte nu ştii niciodată dacă nu s-a strecurat vreun hoţ... fură, stimată domnişoară, fură nemernicii... fură zâmbete şi lacrimi preţioase, fură amintiri... fură orice... dar ce nu fură în ziua de azi?!

Mă scuzaţi, doamnă, vi se vede dantela cuvântului pe sub poalele fustei. Să vă spun drept, am observat de când m-am urcat dar mi-a fost jenă să vă spun, stiţi şi dumneavoastră cum e... ah, nu-i nimic, o să stau eu drept dumneavoastră când vă sugrumaţi din nou inima cu cureaua tăcerii... aşa, e perfect acum, nu se mai vede nimic... decât griul şoriciu al zilei fără istorie.

Mă scuzaţi, domnule, vi s-a desfăcut tivul respectabilităţii şi vă atârnă puţin într-o parte. Nu, nu cred că soţia dumneavoastră a observat, pentru dânsa sunteţi mai mult ca sigur invizibil... însă eu, stând aşa în picioare şi nefăcând nimic, am văzut două-trei scame de lumină aprinzându-se în ochii dumneavoastră cu tivul descusut... vă supăraţi dacă vă însoţesc câteva staţii şi vă povestesc despre mine?

Mă scuzaţi, oameni buni, călătoresc printre voi, şleampăt şi fără uniformă, mi-e tulburătoarea sete de viaţă în neorânduială pe trup... şi mă simt deşucheat de fericit când mă uit la feţele voastre, meticulos şi corect încadrate în rame... Mă scuzaţi, cred că am nimerit într-o prăvălie de rame, ori poate într-un pod îmbâcsit... cu pânze vechi... moarte şi vechi...

Cum, un tramvai?! Vatman! Opreşte, vreau să cobor!