...la maturitate...femeile devin "donatoare" de afectiune in majoritatea doar ca o fac cu mai multa subtilitate...
Suntem atrase spre cei care au nevoie de ajutor, ne identificăm din tot sufletul cu suferinţa lor şi căutăm să-i alinăm, pentru a domoli propria noastră suferinţă.
Faptul că bărbaţii care ne atrag cel mai tare par să aibă nevoie de ajutor este normal, dacă devenim conştiente că la originea atracţiei stă propria noastră dorinţă de a fi iubite şi ajutate.
Acum începe să devină evident că se petrece ceva nesănătos şi auto-distructiv. Ar fi bine dacă am veni cu toată afecţiunea, compasiunea şi înţelegerea noastră în relaţia cu bărbaţi sănătoşi, bărbaţi de la care am putea spera să primim ceea ce ne lipseşte. Dar nu suntem atrase de bărbaţi sănătoşi, care ne-ar putea oferi ceea ce avem nevoie. Aceştia ni se par plicticoşi.
Suntem atrase de bărbaţi care reproduc pentru noi lupta.
Acum reacţionăm ca şi cum dragostea, atenţia şi aprecierea nu contează, dacă nu suntem în stare să le obţinem cu sila de la un bărbat incapabil, şi el, să ni le ofere, din cauza propriilor lui probleme şi preocupări.
Abandonul este un cuvânt tare. înseamnă să fii părăsit, poate chiar să mori, pentru că s-ar putea să nu fii în stare să supravieţuieşti în singurătate. Există abandon literal şi abandon emoţional. Orice femeie care iubeşte prea mult a trăit abandonul emoţional profund, cu toată groaza şi vidul sufletesc pe care le implică. Ca adult, a fi părăsită de bărbatul care e întruchiparea - în atât de multe faţete - a celor care te-au abandonat prima dată, este un fapt care scoate din nou la lumină groaza din străfunduri. Desigur, am face totul ca să evităm retrăirea acestui sentiment. Aproape nimic nu va fi prea dificil, nu va lua prea mult timp, nu va fi prea costisitor dacă îl „ajutam' pe bărbatul cu care ai o relaţie.
Teoria din spatele „ajutorului" este că, dacă dă rezultate, bărbatul va deveni aşa cum îl vrei tu, aşa cum simţi nevoia să fie, ceea ce înseamnă că vei fi învingătoare în lupta pentru lucrul după care ai tânjit atâta timp.
Aşadar, în timp ce adeseori suntem mai zgârcite în ceea ce ne priveşte, şi chiar renunţăm la noi înşine, vom merge până în pânzele albe ca să-l ajutăm pe el.
Eforturile noastre, făcute de dragul lui, pot include chiar: sau îi permitem să abuzeze de noi sentimental, pe motiv că „n-a fost lăsat niciodată până acum să-şi exprime sentimentele";
Aceasta sunt doar cateva lucruri partiale ale modalităţilor în care încercăm să-l ajutăm. Rareori ne întrebăm cât de oportune sunt acţiunile noastre la adresa lui. în realitate, ne consumăm timpul şi energia încercând să concepem alte modalităţi care ar putea da rezultate, mai bune decât cele pe care le-am aplicat deja.
Obişnuite cu lipsa dragostei într-o relaţie personală, suntem dispuse sa asteptam, sa suferim, să speram şi să ne dam si mai mult silinta să-i facem pe plac.
Dacă o altă persoană, cu o viaţă diferită, s-ar găsi în situaţia noastră, ar putea spune: „Dar e îngrozitor. Am să-i pun capăt".
Dar noi presupunem că, dacă relaţia nu merge şi noi nu suntem fericite, este pentru că încă n-am făcut tot ce trebuia.
Interpretăm fiecare nuanţă de comportament ca un semn că partenerul nostru începe în sfârşit să se schimbe. Trăim cu speranţa că mâine va fi altfel. E mai uşor să-1 aşteptăm pe el să se schimbe decât să ne schimbăm pe noi înşine, sau ceva din viaţa noastră.
Eşti dispusă să îţi asumi mult mai mult de 50% din responsabilitate, vină şi imputări în orice relaţie.
Acum, ca adulţi, avem impresia că nouă ne revine datoria de a face să funcţioneze relaţia noastră, şi acceptăm compania unor parteneri iresponsabili şi gata să ne aducă învinuiri ce contribuie la adâncirea certitudinii noastre că întreaga responsabilitate ne aparţine. Suntem experte în a ne purta povara.
Respectul de sine este extrem de scăzut şi în forul tău interior nu crezi că meriţi să fii fericită. Crezi, mai degrabă, că trebuie să lupţi pentru a obţine dreptul la fericire.
In relaţiile tale, trăieşti mai curând în visul tău despre cum ar putea fi, decât în realitatea situaţiei în care te afli.
Când iubim prea mult, trăim într-o lume imaginară, în care bărbatul lângă care suntem nefericite şi nemulţumite se transformă în ceea ce suntem sigure că poate deveni şi va deveni cu ajutorul nostru. Pentru că ştim foarte puţin despre, ce înseamnă să fii fericit într-o relaţie, pentru că nu avem experienţa a ceea ce înseamnă să fii cu cineva la care ţii şi care îţi împărtăşeşte sentimentele, nu îndrăznim să ne apropiem de ceea ce ne dorim cu adevărat, decât în visul pe care îl trăim.
Dacă am avea un bărbat aşa cum ne dorim, de ce ar avea el nevoie de noi? Tot talentul pus în slujba „ajutorului dat" ar rămâne fără obiect. Cea mai mare parte a identităţii noastre ar şoma. De aceea, alegem un bărbat care să
nu fie ceea ce dorim să fie - şi continuăm să visăm.....
) şi disponibilitatea de a iubi. Dacă place pe altcineva, dacă se îndrăgosteşte de altcineva, dacă vrea să-şi ofere timpul, afecţiunea sau corpul altcuiva, respecti şi asta.