Parasita!

Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, şi ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăştiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ţinuse pe urmele ei. Pe rând, clopoţelul a trecut la toţi mânjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre dânşii îi ţinea minte încă, pe ceilalţi îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată.

Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viaţă, dar îşi pierduse vederea. Simţea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă şi mai întuneric. Ieslea era în faţă, odinioară o mai zărise, aşa ca prin sită, şi peste o clipă se şterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii şi stete aşa până când glasurile oamenilor, ciripitul rândunelelor, ceşi aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grindă, îi vesti dimineaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecată a rămas de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toţi. Pleacă singură din grajd şi se întoarce singură. Ceilalţi cai, îndată ce ajung în câmp, o iau razna, se împrăştie repede. Dânsa paşte puţin, apoi rămâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiază vine la apă; îşi ştie locul la jgheab; pe lângă ea nu se simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori seara, îşi aduc aminte de dânsa. Atunci aude glasul călăreţului, care goneşte caii, cum o strigă prelung: „Martaaa!” Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinile înalte de lumânărică ce o ating uşor, ca şi când ar alinta-o. Şi parcă întreg câmpul s-a obişnuit cu dânsa, o cunoaşte şi-i e dragă; cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa părului, se ţin după dânsa, se aşază pe crupa lucioasă, se ridică iarăşi, alungându-se unii pe alţii, şi o întovărăşesc până departe. Vine şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins: o ia mai întâi de-a curmezişul câmpului, apoi de-a lungul unei prăpastii grozav de adânci, în care, dacă ar putea să se uite, ar cădea ameţită poate. Merge drept pe marginea povârnişului, înfăşurată în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta miraţi, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; câinii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de dânsa. În grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, îşi găseşte întotdeauna fânul. Iarna e ca într-o pivniţă; şi noaptea, când viscolul geme la ferestre ca un uriaş rănit, ea se culcă jos între paiele moi, şi, neliniştită, aşteaptă să audă a doua zi glasul unui om...

În dimineaţa aceasta o luă încet-încet din grajd. Se simţea slabă; când intră în câmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbuşea, vroi să pască, smulse câteva fire de iarbă şi se aşeză, ca niciodată, jos. Întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creştetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prăjite, şi iarba se încălzi sub dânsa ca într-un culcuş. Şi deodată, vântul începu să sufle, cu suspine adânci, venite cine ştie din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinile şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra, păsările alergau grăbite, scoţând ţipăte de spaimă. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploii. Se sculă în picioare, îngrijată, când cele dintâi picături căzură plescăind pe trupul ei. În câteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbuşit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fugă; şi prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaaa!” şi a doua oară: „Martaaa!” Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, păşind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se afundau şi ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge; se opri deasupra deschizăturii adânci, în fundul căreia şuvoiul gâlgâia înfuriat. Şi, fără de veste, i se păru că se mişcă sub ea pământul; nici n-avu vreme să se înfricoşeze, malul se desprinse mai întâi domol, răsturnând-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o până în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesubtul căruia fierbea pârâul. Şi vântul, care sufla printre malurile prapastiei, curgând şi dânsul ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit.

Iubiti-va frumos Miha!