Îmi simt simțurile amețite de trufia convingerii că m-am născut sub steaua norocoasă a unei grozave intuiții. Este care mă salvează de cele mai multe ori din păcatul egoismului și a unei prea mari iubiri de sine. Prin intermediul ei, încredințarea că nu sunt nici cea mai frumoasă, nici cea mai deșteaptă și nici cea mai dulce femeie din lume se apropie de certitudine. În fiecare dimineață îl mint conștient și în mod voit, iar el îmi acceptă minciunile, zâmbind și fără a vedea vreo latură tendențioasă în ele. Îl mint ajustându-mi naturalețea și frumusețea, pierd minute bune pe zi mascându-mi cearcănele, făcându-mi ochii să pară mai frumoși decât sunt în realitate sau dând obrajilor culoarea pe care cu siguranță nu o au.
De ce ar putea să nu mă iubească? Pentru că, la fel ca toate femeile, sunt fericita deținătoare a puterii de a crea un nou suflet din propriul trup și că, spre deosebire de multe dintre ele, îmi asum dreptul de a întârzia apariția unei noi vieți... Pentru că i-am promis că o să fac un copil pe timp de dragoste și acum, când ea este în toi, mă gândesc că nu ar strica să păstrez dragostea pentru totdeauna, lăsând chinurile facerii pentru mai târziu.
Și iată și alte motive pentru care ar putea să nu mă iubească. Câteodată sunt (cu greu aș putea să recunosc că acest lucru se întâmplă de cele mai multe ori) geloasă și posesivă. Pot sa ucid din priviri pe cei (mai bine zis pe cele) care au curajul de a se apropia prea mult de ceea ce consider că este al meu. Nu mă interesează disperarea lipsei de pereche a altora atâta timp cât eu mă lăfăi în confortul iubirii mele. Cu toate că nu am nici cel mic drept să cer protecție, sprijin sau răsfăț, îmi place să mă simt cea mai râzgâiată persoană în viață și cred cu toată convingerea că merit toate acestea.
Plâng la filme care lui îi provoacă un zâmbet pe buze, vărs lacrimi amare atunci când pierd prietenia unei persoane la care am ținut, râd și sunt puternică atunci când el se așteaptă să am crize de sensibilitate. Îmi pasă de cei cărora eu le sunt indiferentă. Îmi place să creez lumi alambicate când lumea, în existența ei, este simplă și banală.
Când simt că nu mai am putere, mă prăbușesc alene în abisul disperării . Mă sufoc de dorința de dragoste chiar și atunci când el îmi oferă suficient de multă. Iar câteodată, atunci când trec prin crize de amnezie, uitând și ignorând ceea ce am, mă apucă un dor cumplit de ceea ce nu am și nu am avut. Și apoi... nu știu să iubesc cuminte. Prinsă în adevăruri neîntregi și nerostite, iubesc în schimb neprefăcut, întreg, rotund, până aproape de obsesie. Iar el... cu toate acestea... mă iubește. O simt dimineața când mă privește în oglindă în timp ce îmi arunc stângaci fardurile pe față, îmi dau seama de acest lucru seara când îmi șoptește că o sa-i port copilul când o sa mă simt eu pregătită, când gelozia mea îi provoacă amuzament, întărindu-i convingerea că este iubit sau când mă strânge in brațe dorindu-și ca eu să fiu... eu, și nu altcineva. Iar eu, la rândul meu, îl iubesc pentru toate acestea.....și încă mă iubește...chiar dacă nu-mi mai vede ochii și nu-mi mai simte trupul...sunt sigură că suferă, cum sufăr și eu....și totuși nu facem niciunul nimic...oare chiar toate astea au fost o șaradă, o piesa de teatru...daca da...atunci aplauzele mele…ești cel mai bun actor....cu prietenie....
Iubiti-va frumos, Miha!!
