Tentativa de omor

Domnule judecator
Asta nu a fost viol
Sa mor...
Am vazut- o intr-o seara
In pat singura si goala
Gura mea ca un magnet
I s-a cam lipit de piept
Si daca  n-a zis nimic
Am mai coborat un pic
Pan' aproape de buric
Si - am patruns apoi  incet...
Ca era deschisa...
Si se tot  facea curent...
Iar tipa, țipa, gemea...
Și mai tare ma tragea...Sa patrund adanc in ea.
Apoi dupa cinci secunde
N-a mai zis nimic
Respiratia  s-a oprit...
Parc-a murit..
Asa ca, mon senior...domnule judecator
Jur ca nu a fost viol
Ci o ......tentativa de omor!

Cruzime fara limite

Am primit un mail interesant, care face un apel catre umanitate: ajutati delfinii Calderon din Danemarca! Cruzimea oamenilor nu are limite, intr-o societate care se vrea morala si impune reguli de etica, se intampla lucruri oribile care demonstreaza contrariul: oamenii sunt imorali, egoisti si distrug tot ce e in jurul lor, implicit pe ei insisi.
“Danemarca este o mare rusine.
Marea este rosie si nu din cauza climei care afecteaza natura.

Este din cauza cruzimii cu care fiintele umane (oameni civilizati) omoara sute de delfini inteligenti si faimosi Calderon.

Asta se intampla in fiecare an in insula Feroe din Danemarca. La acest macel principalii participanti sunt tinerii. De ce? Pentru a arata ca sunt adulti si maturi.
La aceasta mare sarbatoare, nimic nu lipseste. Toata lumea participa intr-un fel sau altul, omorand sau privind cruzimea ca si spectator.

Trebuie sa mentionez ca delfinul Calderon, ca toate celelalte specii de delfini, este  pe cale de disparitie si se apropie de oameni pentru a se juca si a interactiona.

Acestia nu mor imediat; sunt taiati 1,2 sau de 3 ori cu carlige groase. In acel moment delfini scot un strigat aproape identic cu tipatul unui nou nascut.
Dar sufera si nu i se arata niciun fel de compasiune pana aceasta scumpa fiinta moare in propriul sange.”

 Daca doriti sa ajutati si sa trageti un semnal de alarma, semnati petitia online: 

http://www.petitiononline.com/Dolphend/petition.html

Este culmea nebuniei si a lipsei de credinta sa infatisezi Dumnezeirea....

Plus iubirea

Jocul asta, joc de doi,
Nu se stie nicaierea.
Joc de seceta si ploi
Minus toamna, plus iubirea.
L-a jucat cu mine-ades
Firul ierbii, arda-l vina,
Pana cand mi-a inteles
Si oftatul si lumina.
Viata-n zori mi-l aducea
Langa sete sa ramana,
Ori pe piatra, ori pe stea
Ori pe apa din fantana.
Eu de-o vesnicie-l joc
Si nici azi nu-i stiu masura,
Dar il scriu din loc in loc
Si cu ochii si cu gura.
Viata, fata de-mparat,
Mi-ai batut cu suflet firea
Pana-n streasina din sat...
Minus toamna, plus iubirea!

Posesivitatea si frica!

Posesivitatea şi, agresivitatea (am sa scriu mai tarziu) poate reprezenta o linie de analiza a unui cuplu. Dar poate exista si o a doua linie: posesivitatea si frica!
Încercarea de a-l poseda pe celălalt este o apărare împotriva fricii.
Ce faci atunci când încerci să pui stăpânire pe partenerul tău sau pe partenera ta?...te agăţi de ea/el....de ce te agăţi?Pentru că îşi este frică.
De ce anume îţi este frică?
Cred că:
1. pt ca te temi de singurătate (abandon)
2. te temi de schimbare (obsesie)
3. te temi de o comparaţie negativă (inferioritate)
Pentru a evita acestea, pentru că nu simţi ca ai un EU suficient de puternic pentru a le face faţă, cauţi mai mult sau mai puţin conştient, să-ti controlezi şi să-ţi posezi partenerul.
destul de tragic!!  ce au de-a face aceste mecanisme psihologice cu iubirea?

Nimic. Iubirea nu taie aripile, nu le leagă fedeleş, nu te condamnă. Iubirea nu ia ostatici, nu te leagă de piciorul scaunului, şoptindu-ţi "Eşti foarte important pentru mine!"
Iubirea nu construieşte închisori, nu înalţă ziduri, nu o face pe detectivul.
Închisorile oricât de atrăgătoare pe dinafară sau sofisticate pe dinăuntru, rămân închisori, iar ele sunt construite din frică.
 Iubirea nu este posesivă şi nici calculată. Nu-l reţine pe celălalt cu forţa, nu-l manipulează, nu-l şantajează, nu-l cumpără cu promisiuni.
Iubirea nu îngrădeşte ci respectă şi amplifică libertatea. Dacă ai fi iubit cu adevărat m-ai fi ajutat să fiu mai intens originala şi liberă. Dacă il iubeşti cu adevarat, ii vei permite să manifeste mai multă spontaneitate şi creativitate.
Îi respecţi alegerile (cum am şi facut) şi disponibilitatea de a iubi. Dacă place pe altcineva, dacă se îndrăgosteşte de altcineva, dacă  vrea să-şi ofere timpul, afecţiunea sau corpul altcuiva, respecti şi asta. 
Crezi că ai atât de multa forţă interioară?
O iubeşti suficient de mult pentru a avea încredere în luciditatea ei?
Il iubeşti suficient de mult pentru a avea înceredere în înţelegerea lui?
Dacă alegerile celuilalt mă fac pe mine să sufăr (sau pe tine), asta e problema mea/ sau a ta şi nu problema lui.
Pentru ca eu/tu nu suferim din dragoste, ci din gelozie, iar gelozia este frică.
"Te iubesc" este o eticheta sublima pentru pachete mult pea ieftine si prozaice. Ea il ascunde pe "Iti apartin. Sunt al tau" sau pe "Imi apartii"
Ce a nume te determina sa posezi sau sa devii proprietatea cuiva? O fiinta care se lasa posedata devine un obiect.Ai renunta la deminitatatea de subiect? DA..doar daca nu ai experimentat sau nu o valorezi. NU...doar daca lupti. Relatia in care a intervenit posesivitatea  sunt relatii de lupta. Luptele nu sunt totdeauna pe fata, dar produc victime.
Ar trebui sa reformulam "Te iubesc" asa:
1. imi apartin. sunt o persoana libera
2. iti apartii. esti  o persoana libera
Dar probabil te infioara aceste perspective. Te iubesc, dar asta nu inseamna sa te transform in sclavul meu si nici pe mine in prizoniera ta, pentru ca iubirea conserva si amplifica libertatea.
Iubirea creeaza libertate si bucurie. Daca am esuat sau ai esuat in dragoste, in nici un caz nu tre' sa acuzam iubirea de asta. Incerc sa fiu lucida si sa vad care este responsabilitatea mea...si tu pe a ta.
Trebuie sa fi avut anumite asteptari. Anumite pretentii. Cereri pe care nu le-am exprimat (sau tu) niciodata. Dorinte pe care mi le-am  interzis sau de care nu am fost constienta. Toate acestea imi apartin, sunt fapte subiective ale fiintei mele. Sunt responsabila pentru ele. Si nu au nici o legatura cu iubirea.
In iubire nu exista victime, ci doar in lupta. Ce daca stau acum si plang, sau tu|?...acesta nu este neaparat semnul ca ai iubit. Poate fi semnul ca ai pierdut lupta.

O prea tarzie toamna!!

Toamnă, prea tarzie toamna! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deşiră, iar se strâng şi iar se răresc, apoi îşi aleg călăuzele, le pun în frunte, şi-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
Încotro?
În nopţile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde fiinţă sub stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi; umbre se strecoară rătăcite; ţipăte răsar şi se sting; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sunt păsările călătoare. Şi cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara.
Un stol de turturele a întârziat. Grăbite s-au strâns în dimineaţa aceasta, şi-n fâlfâirile lor, care se aud ca nişte sunete supte uşor dintrun flaut, pornesc. Întâi o iau pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii înalţi, ca şi cum ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul păduricii, în vreme ce o rază de soare împunge pânza norilor şi tiveşte pe cer o dungă de lumină. Bucuroase, păsările bat din aripi şi se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului; un ţipăt năbuşit, din guşă — un semn al călăuzei — vrea să le strângă pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşcă clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele două perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă, o turturică îşi curmă zborul, îşi adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieţii, se roteşte în două cercuri, se înalţă drept, ca o săgeată în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele râului, care o fură şi o poartă mai departe.
Stingherul, soţul, urmăreşte puţin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat şi, pe apa tulbure, îşi vede tovarăşa. O putere îl ţine atunci deasupra vâltorii, cu ochii nedesprinşi de la trupul plăpând şi pătat de sânge ce lunecă la vale, de la trupul pe care, în cercuri strânse, îl urmăreşte mereu.
Şi sub cerul în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se şterge în zare ca un rămas bun, pasărea moartă mânată de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmărindu-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri!...
Şi-n urma lor, toamna cade mai grea!
Te iubesc toamna cu tot ce ai, rau sau bun!!!

Ma scuzati, domnisoara, vi s-a deschis sufletul.....

Mă scuzaţi, domnişoară, vi s-a deschis sufletul. Sper că nu vă lipseşte nimic, verificaţi, vă rog, în îngrămădeala din tramvaiul care ne duce la moarte nu ştii niciodată dacă nu s-a strecurat vreun hoţ... fură, stimată domnişoară, fură nemernicii... fură zâmbete şi lacrimi preţioase, fură amintiri... fură orice... dar ce nu fură în ziua de azi?!

Mă scuzaţi, doamnă, vi se vede dantela cuvântului pe sub poalele fustei. Să vă spun drept, am observat de când m-am urcat dar mi-a fost jenă să vă spun, stiţi şi dumneavoastră cum e... ah, nu-i nimic, o să stau eu drept dumneavoastră când vă sugrumaţi din nou inima cu cureaua tăcerii... aşa, e perfect acum, nu se mai vede nimic... decât griul şoriciu al zilei fără istorie.

Mă scuzaţi, domnule, vi s-a desfăcut tivul respectabilităţii şi vă atârnă puţin într-o parte. Nu, nu cred că soţia dumneavoastră a observat, pentru dânsa sunteţi mai mult ca sigur invizibil... însă eu, stând aşa în picioare şi nefăcând nimic, am văzut două-trei scame de lumină aprinzându-se în ochii dumneavoastră cu tivul descusut... vă supăraţi dacă vă însoţesc câteva staţii şi vă povestesc despre mine?

Mă scuzaţi, oameni buni, călătoresc printre voi, şleampăt şi fără uniformă, mi-e tulburătoarea sete de viaţă în neorânduială pe trup... şi mă simt deşucheat de fericit când mă uit la feţele voastre, meticulos şi corect încadrate în rame... Mă scuzaţi, cred că am nimerit într-o prăvălie de rame, ori poate într-un pod îmbâcsit... cu pânze vechi... moarte şi vechi...

Cum, un tramvai?! Vatman! Opreşte, vreau să cobor!