Lectii...

 Viata iti da multe lectii de-a lungul timpului. Cu siguranta pe multe le pierdem din vedere, pe altele le ignoram doar pentru a le invata mai tarziu, iar pe unele le invatam pe loc pentru ca nu avem de ales.
Da, acum stiu sigur ca la scoala era mult mai simplu… Cu timpul, mi-am dat seama ca dorinta pe care ne-o punem cu totii cand suntem mici, si anume “vreau sa fiu mare” se implineste fara doar si poate cam la toti. Si nu e deloc atat de simplu precum ne imaginam.

Am mai invatat si faptul ca distanta face parte dintre lucrurile care sunt relative… doi oameni care stau unul langa altul pot fi la fel de departe ca doi oameni aflati la mii de km distanta! Apropierea se face cu sufletul.
Timpul sterge doar amintirile care nu au nici o valoare. Pe cele care au contat si vor conta le pastreaza intacte. In amintiri, oamenii pot ramane la fel cum ii stiai tu chiar daca ei intre timp s-au schimbat altfel decat cum sperai sau pur simplu au plecat inainte de vreme. Inima pastreaza o multime de comori.

Mi-am dat seama ca in prezentul nostru, sa fi exagerat de sincer e un mare defect din cauza caruia ai multe de pierdut. Da. In schimb, cred ca diplomatia e o mare calitate, pe care tot mai putini o pastreaza.
Acum stiu ca o inima facuta bucati se vindeca in timp. Ea trebuie tratata cu multe lacrimi, cu multe pareri de rau, cu multa durere, apoi cu oameni noi, cu alte zambete, cu alte imbratisari.

Am ajuns si la concluzia ca e important sa faci ceea ce iti place. Iar daca nu ai ceva ce iti place sa faci, trebuie sa cauti pana gasesti. Altfel, irosesti timp pretios devenind frustrat si enervandu-i pe altii fiind atat de morocanos si de posac.
Stiu ca e bine sa fi rabdator, calm, dar eu cred ca am ramas ramas putin in urma la lectia asta. Mai stiu si ca singuratatea e buna, e placuta uneori, dupa care devine sufocanta. De aceea, prefer oamenii in jurul meu.

Am invatat sa ma “lupt” cu oamenii ca sa raman in picioare!
Am invatat sa ma “lupt” cu mine ca sa imbunatatesc cate ceva.
Dar cel mai important lucru pe care l-am invatat este ca lectile cele mai importante le invatam cu ochii in lacrimi si cu inima in genunchi. Altfel, nu le invatam deloc.
Si totusi, mai sunt atat de multe…de invatat.

www.iriab.com 

Iubiti-va frumos, Miha!

Momentul...Eu...

Sunt momente cand ma simt pustiita fara vreun motiv anume sau fara absolut nici un motiv, dar sunt si momente cand simt ca am totul.
Sunt momente cand as plange din orice nimic, dar sunt si momente cand imi place atat de mult viata mea ca nu ma pot opri din ras.
Sunt momente cand vreau mai mult, dar si momente cand ma multumesc cu mai putin.
Sunt momente cand sunt capricioasa, mofturoasa, impulsiva, dar sunt si momente cand sunt rezonabila si calma.
Sunt momente cand imi place sa fiu alintata si rasfatata, dar sunt si momente in care vreau doar sa fiu lasata in pace.
Sunt momente cand imi place galagia, oamenii multi, agitatia, dar si momente cand apreciez singuratatea si ma regasesc in ea.
Sunt momente cand habar n-am ce e de facut in continuare, dar si momente in care sunt sigura pe mine si stiu ce urmeaza.
Sunt momente cand vorbesc mult si momente cand nu pot decat sa tac. Sunt momente cand nu stiu ce simt si momente cand stiu prea bine, iar asta ma copleseste.

Sunt momente cand iubesc intens si simt ca am extrem de mult de oferit si momente cand nu simt nimic si ma sperie asta.

Sunt momente cand traiesc la maxim ceea ce mi se impartaseste si cand sunt iubita si sunt momente cand simt si vad cum pentru altii pot fi doar o optiune de petrecere a timpului liber.
Sunt momente in care imi cunosc prietenii, dar sunt si momente in care ma intreb cine naiba sunt “strainii” din fata mea si ce-or vrea de la mine.
Sunt mii de momente, o viata, un om. Eu.

www.irinab.com

Iubiti-va frumos, Miha!

non sens

In ce fel pot gasi un sens in framantarile unui om infinit dramatic si nefericit pentru care totul se reduce in ultima instanta la neant si pentru care legea acestei lumi este suferinta?
Daca lumea a permis un exemplar uman de tipul meu asta nu poate dovedi decat ca petele pe asa zisul soare al vietii sunt atat de mari, incat ii va ascunde lumina cu timpul.
Bestialitatea vietii calca si apasa, taie aripi in plin zbor si-mi fura toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat si toata pasiunea mea nebuna si paradoxala pe care am pus-o pentru a deveni un individ mai bun, toata vraja demonica pe care o consum si intreg elanul pe care-l risipesc  pentru o renastere spirituala s-au dovedit mai slabe decat bestialitatea si irationalitatea acestei lumii care varsa in mine toate rezervele ei de negativitate si otrava.
Viata nu rezista la mare temperatura. nu pot aduce nimic in aceasta lume, caci n-am decat o metoda: metoda agoniei.
Daca as putea as aduce intreaga lume in agonie, la experienta clipelor din urma, pentru a realiza o purificare din radacini a vietii: as pune foc la aceste radacini, dar nu pt a le distruge ci pentru a le da o alta seva si o alta caldura.In acest fel viata s-ar obisnui cu o temperatura inalta si n-ar mai fi un mediu de mediocritati....

Plansul de neinteles

Omul trebuie sa aiba un motiv sa planga. Daca nu plange de greutati sau de bucurie, dar plange, este considerat a fi bun de internat. Nu mai ai nevoie de explicatii cand stii ca cineva plange pentru ca locuinta i-a luat foc, ca cineva drag i-a murit sau de bucurie ca cel iubit are parte de impliniri. Dar ca sa plangi pacatele, e de neinteles. Si ramane de neinteles pentru cel care nu a simtit niciodata ca instrainarea de Dumnezeu nu este adevarata viata.
Impartasim cu usurinta starea celui ce plange din cauza banilor, a carierei, a privilegiilor si a celor asemenea acestora. Si ne este usor, pentru ca plansul din astfel de situatii este cel al nefericirii, tristetii, neajunsurilor prin care si noi am trecut poate sub alte chipuri.

Dar cel care isi plange pacatele, iti ramane strain. Plansul sau e de neinteles. Plange zambind. Nu suspina. Iti pare ca e un plans comandat, unul care a fost cerut sa sensibilizeze oamenii si care trebuie remunerat. Si nu-l poti intelege pe acest om si nici plansul sau pentru ca te gandesti la lucruri trecatoare si nu vesnic vii. Iti pare ca e un plans fara rost, pentru ca te afli pe un teritoriu neumblat.

Plansul pacatelor e mai mult decat o secretie glandulara. Este "altceva”. Este marturia impartasirii de Viata.
Este trist ca oamenii nu vad ceea ce este mai important in viata: plansul pacatelor. Totul este directionat impotriva plansului. Pana si religia este perceputa ca un calmant, ca ceva care nu trebuie sa mai lase loc plansului, pe motiv ca Dumnezeu ne vrea veseli si nu tristi. E adevarat ca in Imparatia Cerurilor nu intram tristi, dar plansul pacatelor nu este plansul pe care il intalnim la tot pasul. Plansul pacatelor este un plans curat, unul al intalnirii cu Dumnezeu in stare de adanca induiosare. 
Sa nu va ramana necunoscut, aduce numai mangaiere.
Imi doresc din suflet sa pot plange....


Iubiti-va frumos! Miha

Imi traiesc viata ca si cum as fi intr-un tren ce se indreapta spre o locatie necunoscuta...Nu regret nici o statie in care m-am oprit sau de care am trecut.....Nu ma rog de nimeni sa urce in tren cu mine sa imi tina companie sau sa petreaca toata calatoria alaturi de mine...insa voi lasa mereu spatiu pentru cei ce vor dori sa o faca...:)

Ruga intru iubire...

Doamne îmi doresc aşa de mult un om, cu care să mă înţeleg bine, căruia să-i pot spune orice; îmi doresc tare mult un om, care să mă iubească şi pe care să-l iubesc! Fă, să întâlnesc pe cineva, cu care să mă potrivesc, care să nu se joace cu sentimentele, cu care să împart viaţa, câte zile am de trăit. Vreau mult de tot să iubesc, să fac pe cineva fericit! Veghează asupra mea, Doamne! Dă-mi tăria şi trăinicia iubirii tale, cu care tu iubeşti şi ocroteşte-mă de-acum până în veşnicia fericită!

donatoare de suflete....

...la maturitate...femeile devin "donatoare" de afectiune in majoritatea doar ca o fac cu mai multa subtilitate...
Suntem atrase spre cei care au nevoie de ajutor, ne identificăm din tot sufletul cu suferinţa lor şi căutăm să-i alinăm, pentru a domoli propria noastră suferinţă.
Faptul că bărbaţii care ne atrag cel mai tare par să aibă nevoie de ajutor este normal, dacă devenim conştiente că la originea atracţiei stă propria noastră dorinţă de a fi iubite şi ajutate.
Acum începe să devină evident că se petrece ceva nesănătos şi auto-distructiv. Ar fi bine dacă am veni cu toată afecţiunea, compasiunea şi înţelegerea noastră în relaţia cu bărbaţi sănătoşi, bărbaţi de la care am putea spera să primim ceea ce ne lipseşte. Dar nu suntem atrase de bărbaţi sănătoşi, care ne-ar putea oferi ceea ce avem nevoie. Aceştia ni se par plicticoşi.
Suntem atrase de bărbaţi care reproduc pentru noi lupta.
Acum reacţionăm ca şi cum dragostea, atenţia şi aprecierea nu contează, dacă nu suntem în stare să le obţinem cu sila de la un bărbat incapabil, şi el, să ni le ofere, din cauza propriilor lui probleme şi preocupări.
Abandonul este un cuvânt tare. înseamnă să fii părăsit, poate chiar să mori, pentru că s-ar putea să nu fii în stare să supravieţuieşti în singurătate. Există abandon literal şi abandon emoţional. Orice femeie care iubeşte prea mult a trăit abandonul emoţional profund, cu toată groaza şi vidul sufletesc pe care le implică. Ca adult, a fi părăsită de bărbatul care e întruchiparea - în atât de multe faţete - a celor care te-au abandonat prima dată, este un fapt care scoate din nou la lumină groaza din străfunduri. Desigur, am face totul ca să evităm retrăirea acestui sentiment. Aproape nimic nu va fi prea dificil, nu va lua prea mult timp, nu va fi prea costisitor dacă îl „ajutam' pe bărbatul cu care ai o relaţie.
Teoria din spatele „ajutorului" este că, dacă dă rezultate, bărbatul va deveni aşa cum îl vrei tu, aşa cum simţi nevoia să fie, ceea ce înseamnă că vei fi învingătoare în lupta pentru lucrul după care ai tânjit atâta timp.
Aşadar, în timp ce adeseori suntem mai zgârcite în ceea ce ne priveşte, şi chiar renunţăm la noi înşine, vom merge până în pânzele albe ca să-l ajutăm pe el.
Eforturile noastre, făcute de dragul lui, pot include chiar:  sau îi permitem să abuzeze de noi sentimental, pe motiv că „n-a fost lăsat niciodată până acum să-şi exprime sentimentele";
Aceasta sunt doar cateva lucruri partiale ale   modalităţilor în care încercăm să-l ajutăm. Rareori ne întrebăm cât de oportune sunt acţiunile noastre la adresa lui. în realitate, ne consumăm timpul şi energia încercând să concepem alte modalităţi care ar putea da rezultate, mai bune decât cele pe care le-am aplicat deja.
Obişnuite  cu lipsa dragostei într-o relaţie personală, suntem dispuse sa asteptam, sa suferim, să speram şi să ne dam si mai mult silinta să-i facem pe plac.
Dacă o altă persoană, cu o viaţă diferită, s-ar găsi în situaţia noastră, ar putea spune: „Dar e îngrozitor. Am să-i pun capăt".
Dar noi presupunem că, dacă relaţia nu merge şi noi nu suntem fericite, este pentru că încă n-am făcut tot ce trebuia.
Interpretăm fiecare nuanţă de comportament ca un semn că partenerul nostru începe în sfârşit să se schimbe. Trăim cu speranţa că mâine va fi altfel. E mai uşor să-1 aşteptăm pe el să se schimbe decât să ne schimbăm pe noi înşine, sau ceva din viaţa noastră.
Eşti dispusă să îţi asumi mult mai mult de 50% din responsabilitate, vină şi imputări în orice relaţie.
Acum, ca adulţi, avem impresia că nouă ne revine datoria de a face să funcţioneze relaţia noastră, şi acceptăm compania unor parteneri iresponsabili şi gata să ne aducă învinuiri ce contribuie la adâncirea certitudinii noastre că întreaga responsabilitate ne aparţine. Suntem experte în a ne purta povara.
Respectul de sine este extrem de scăzut şi în forul tău interior nu crezi că meriţi să fii fericită. Crezi, mai degrabă, că trebuie să lupţi pentru a obţine dreptul la fericire.
In relaţiile tale, trăieşti mai curând în visul tău despre cum ar putea fi, decât în realitatea situaţiei în care te afli.
Când iubim prea mult, trăim într-o lume imaginară, în care bărbatul lângă care suntem nefericite şi nemulţumite se transformă în ceea ce suntem sigure că poate deveni şi va deveni cu ajutorul nostru. Pentru că ştim foarte puţin despre, ce înseamnă să fii fericit într-o relaţie, pentru că nu avem  experienţa a ceea ce înseamnă să fii cu cineva la care ţii şi care îţi împărtăşeşte sentimentele, nu îndrăznim să ne apropiem de ceea ce ne dorim cu adevărat, decât în visul pe care îl trăim.
Dacă am avea un bărbat aşa cum ne dorim, de ce ar avea el nevoie de noi? Tot talentul  pus în slujba „ajutorului dat" ar rămâne fără obiect. Cea mai mare parte a identităţii noastre ar şoma. De aceea, alegem un bărbat care să
nu fie ceea ce dorim să fie - şi continuăm să visăm.....