Despre mame

Îmi era ciudă doar că la cîte o scriere de-asta, mînată fiind eu de imboldul de a scrie "frumos", ridicînd-o în slăvi pe mama ca pe "Conducătorul iubit", fără a rîvni la insigne gen "floarea prieteniei" ori "roza vînturilor", trebuia să mint mult! Mama făcea mereu cîte ceva care să îmi reprime pulsaţiile de sinceritate. De pildă, cumpăra carne la "negru"; rîdea la bancurile cu Bula pe care i le spuneam adesea; pretindea de ziua ei tot felul de chestii prohibitive, cum ar fi căciula de vulpe argintie pe care niciodata nu a primit-o. Toate astea se întîmplau chiar în perioada în care Tovarăşul predica la televizor despre cum trebuie să ne sacrificăm şi să facem economii ca să ne plătim datoriile externe, în speţă să mai punem o pătură în plus pe noi şi să mîncăm, în loc de portocale cîte o legătură de pătrunjel, că are tot atîta vitamina C! J 

Compunerea fiind, genul meu preferat din toată seria de "obligaţii" ale vieţii, mama nu se poate baza nici acum prea mult pe discreţia ori obiectivitatea mea!

Ei, despre mama lor:

Le-am cunoscut pe mamele colegilor mei de şcoală primară mult mai bine, după ce le-am regăsit descrise în compunerile odraslelor lor. Altfel spus, compunerile pe tema "mama mea" erau pentru cei cu tendinţe de mitomanie prilej de a le face mai frumoase, mai bune şi mai merituoase decît erau în realitate, iar pentru cei mai naivi, constituiau prilej de "a scoate vorba din casă". "Mama mea are în cameră mobilă de nuc"

Colegul meu din faţă, Mihai (Hi!) scrisese despre maică-sa că o cheamă Ţuca sau Ţuţu sau aşa ceva. Aşa am descoperit cu toţii prin clasele primare  că "băieţaşul" credea că pe maică-sa o cheamă aşa cum o strigă soţul ei în dormitor!:)

Mai erau şi unii cu socialismul în sînge, care scriau paragrafe întregi de genul "Mama mea e muncitoare". Nu ştiu de unde îşi însuşiseră aproape toţi ideea că muncitorul e mai mare şi mai puternic decît şefu’, pentru că intelectualii pot fi oricînd zburaţi şi înlocuiţi, că ăştia nu ştiu să facă nimic! Acum îmi dau seama că probabil părinţii se "dădeau mari" acasă, făcînd caz de statutul lor privilegiat de oameni care ştiu o meserie! Şi doar meseria era brăţară de aur!

"Mama, azi"

Acesta ar putea fi titlul neinteresant al unei compuneri pe care nu ne mai obligă nimeni să o scriem. Aproape fără excepţie, mamele celor din generaţia mea sînt astăzi pensionare. Doar unele însă, "au vîrsta". Celor mai tinere, capitalismul le-a jucat feste: meseria nu mai este astăzi o brăţară de aur şi se consideră privilegiate dacă au reuşit să iasă, înainte de vreme, la pensie, după lungi, dureroase perioade în care "închiderea fabricii" şi "reconversia profesională" au fost urmate de înfricoşătoare refuzuri ale "patronilor". Nu puţine fac menaj în Italia, Spania sau alte ţări. Pe unele dintre mamele foştilor mei colegi de "primară" le recunosc uneori, dintr-o privire, prin cartier. Unele nu şi-au mai cumpărat de mult o haină nouă şi au papuci pe care parcă i-am mai văzut undeva, cîndva. Cerceii din tinereţe, verigheta şi inelul de logodnă ajung adesea la amanet, pentru că întreţinerea la bloc provoacă frisoane şi angoase. În încercarea de a se face utile, plimbă cîte un nepot, căruia îi fac toate mofturile. Au însă privirile abătute, strălucirea de pe chipul lor s-a stins, părul lor nu mai are inflexiuni cafenii...

Iar noi nu mai avem timp şi nici disponibilitate să le redescoperim frumuseţea şi nici să confecţionăm o felicitare (cu pene colorate!) pe care să scriem: " te iubesc, mamă!"