Cândva, într-o anumită conjunctură, am participat pasiv (ascultând) la o discuție între doi prieteni (bărbați, evident :) ) ce vorbeau despre iubirea dezinteresată, acea iubire când îi oferi celuilalt totul, doar pentru că așa vrei tu, nu pentru că acesta/ aceasta este conform așteptărilor tale. Dar câți dintre noi mai fac asta? De câte ori, atunci când ați întâlnit pe cineva nu ați pus în balanța, avantajele și dezavantajele acelei persoane, sau nu ați făcut comparații, (x făcea așa, y nu face așa,...etc), sau pur și simplu aveați așteptări prea mari și dacă acestea nu vă erau satisfăcute, atunci clar nu e pentru noi. Și uite așa odată cu trecerea anilor, cu cât avansezi mai mult, cu atât devenim mai rigizi, cu tabieturi prea bine stabilite, oameni singuri la peste 30 ani. Și atunci ceilalți când te vad, unii tind să te compătimească, ”vai săraca, rămâne fată bătrână, sau vai săraca are peste 30 de ani..ce greu îi va fi să facă copii” și tot așa, diverse aberații. Dar poate unii dintre noi, ne permitem trecerea timpului, poate nu ne împlinesc aceste lucruri mărunte, care vă împlinesc pe voi, gloata. Ooo, nu, nu vreau să fiu lipsită de bun simț, doar puțin mai tranșantă, pentru a vă reveni din aceste stări, căci și viața voastră e ”full of shit” dar e mai evidentă a celorlalți.
Hai să vă explic cum e cu iubirea asta...de tip răspuns...pe care mulți dintr voi o practică și aveți impresia că sunteți cei mai împliniți, când de fapt..nu sunteți. Iubirea - răspuns este un amestec de iubire, așteptări și dorințe personale; într-un limbaj mai mistic ar fi o combinație de Sine și Eu. Această iubire începe cu mine și apoi ajunge la tine. Adică? Păi, uite cum: mie îmi place mult ciocolata. Tu îmi cumperi ciocolată, iar eu ca răspuns, te iubesc. E cel mai banal exemplu. Dacă se observă tiparul, acesta se multiplică la nesfârșit. Eu am nevoie/ îmi doresc ceva, tu îmi oferi acel ceva și abia după ce nevoia mea a fost satisfăcută încep să te iubesc. Eu te iubesc pentru că tu faci ceva pentru mine; dacă nu faci, nu te iubesc.
Prin urmare, nu este o iubire liberă, ci condiționată. Eu nu te iubesc indiferent dacă tu faci sau nu ceva pentru mine. Nu, nu.Te iubesc, după ce primesc ceva de la tine, după ce ai venit în întâmpinarea unei nevoi personale. Acum, nu spun asta ca fiind un lucru bun sau rău, ci mai degrabă constat, deșii fie vorba între noi, fiind vorba de iubire, sunt înclinată să cred că oricum e ceva minunat.
Iubirea -răspuns conține, în subtext, următorul mesaj: ”Fă-mă să mă simt bine, fericită!”. Are o dominantă receptivă. Exemplu: eu am nevoie să călătoresc în străinătate, să văd și să mă bucur de locuri frumoase. Dar tu nu călătorești cu mine. ei bine, pe tine nu te iubesc. Dar pe tine (un altul), care ai o nevoie similară și care mă însoțești, pe tine te iubesc.
Am nevoie când mă întorc seara, de la job, să găsesc mâncare gătită. Vreau ca tu să-mi faci de mâncare, iar eu te iubesc. Dacă nu știi să gătești, dacă nu-ți place sau te-ai săturat să-mi faci de mâncare, avem probleme. Nu te mai iubesc. Sau ai nevoie să vizionăm împreună aceleași filme, care ție îți plac, iar dacă eu nu mai pot face acest lucru sau nu îmi mai plac, atunci nu mai avem aceleași nevoi și există riscul să nu mă mai iubești.
Am nevoie să mă admiri, să-mi spui că sunt frumoasă, specială, deosebită. Tu mă apreciezi și eu te iubesc. Când îmi arăți imperfecțiunile, defectele, viciile, iubirea mea pentru tine dispare.
Eu doresc să facem dragoste și tu ești disponibil erotic. Ca răspuns, te iubesc. Însă nu te mai iubesc dacă ești obosit, dacă nu ai chef sau dacă Doamne ferește ești atras de altcineva.
După ce am eșuat, mă aștept să mă încurajezi, să-mi spui că ai încredere în mine și că data viitoare sigur voi reuși. Tu faci asta, iar eu te iubesc. Dacă tu nu te pricepi sau, din motivele tale alegi să nu fii alături de mine, sunt frustrată și dezamăgită. Și aș putea să dau așa mii de exemple, să bat șaua să priceapă iapa? Prin urmare aici sunt focalizat pe nevoile mele. ele sunt pe primul loc iar ca recompensă pentru faptul că le satisfaci, eu te iubesc. Multe relații astăzi merg exact pe acest principiu, doar că aceștia nu-și dau seama, habar n-au că nu știu să iubească și doar răspund unui bine dorit de noi, cu un alt bine. Egoism.. Iubirea mea nu pleacă de la mine spre tine așa pur și simplu. Ai vrea tu... Există condiții, exigențe , standarde. Dacă respecți condițiile, ții cont de exigențe, te ridici la înălțimea așteptărilor, ei da, meriți, sâc. Însă nu-ți voi oferi energia mea iubitoare pur și simplu pentru că tu exiști, ci numai dacă tu faci ceva pentru mine. Același lucru se petrece și în relația copil-părinte. Un adult, în relația de cuplu, acceptă o partidă de sex în ciuda a ceea ce simte, evită subiectele delicate care ăl pot deranja pe celălalt (ca și cum acestea nu ar exista - cică asta e tehnica struțului) își minimalizează sau ignoră nevoile personale, simulează bucuria de a-și vedea soacra, sau se preface că-i plac prietenii partenerului, etc.
Fără tine eu nu sunt fericit. Asta e iubirea reactivă. Fără iubitul tău simți că te copleșește singurătatea. Dar niciodată acest tablou nu este așa de frumos precum îl zugrăvim. Ai anumite așteptări la care, surpriză, partenerul nu răspunde. Ce se întâmplă? Suferi...ca proasta/ prostul. Ce este el de vină că tu ai așteptări? Așteptările noastre ne privesc, nu îl privesc. Cunoașterea cred că e tocmai împărtășirea acestor așteptări celuilalt. Ei da, și dacă tu ai așteptările astea și eu nu le pot satisface, atunci cum e? E un soi de troc între parteneri. Ceva de genul, eu sunt nervoasă în cazurile x, tu trebuie să suporți și să-mi lași spațiu... Eu ma enervez când Y, tu trebuie să fugi din preajma mea... Eu nu sunt obișnuită cu stresul, sau programul sau viața ta socială, tu trebuie să faci ceva în sensul asta... ei uite, asta da troc! Și atunci, aici, intervine răspunsul sau nu ...faci așa sau nu, te iubesc sau nu în funcție de ceea ce faci, ce-ti cer. Prin urmare, totul e la schimb! Wtf! Deci asta e iubirea răspuns, sau aș numi-o iubirea umbra! Ce faci în acest caz? Încerci să-l schimbi! :))) să modelezi, să îi modifici comportamentele, sau să îi refaci structura de personalitate.
Până la vârsta asta am învățat cu precădere un lucru, spre care mă îndrept vertiginos. Că încercarea de a-l schimba pe celălalt este nu doar inutilă ci și chiar comică. Este ca și cum pe tine te doare stomacul și te duci la doctor pentru ca acesta să-ți prescrie o rețetă pentru vecinul tău. :))
Dragilor, boala este a voastră! A ta! A ei! A lui! Ca să te simți bine, nu altcineva trebuie să se schimbe. Schimbă-te tu, dacă simți nevoia unei schimbări!
Imi dau seama că în cuplu, ciocnirea dintre așteptările tale și realitatea celuilalt este fatală. Este imposibil să nu fii frustrat. Însă celălalt, așa cum este el nu e responsabil pentru frustrarea ta. Așteptările sunt ale tale, până la ultimul milimetru. Tu ai o anumită imagine, imagine ce există exclusiv în capul tău. Realitatea este ok. Numai în raport cu imaginea pe care o porți în tine realitatea pare necorespunzătoare, insuficientă, frustrantă, dureroasă. Tu nu iubești pe cineva real, ci ești doar îndrăgostit de o imagine, de un set de idei. E firesc să suferi. Iubirea -răspuns atunci când o poți privi în totalitate, pe ambele fețe, conține și suferință. Când celalalt trebuie sa fie într-un anumit fel pentru ca tu să fii satisfăcut, vei suferi în mod necesar dintr-un motiv foarte simplu: natura umană nu este fixă. Dorința este suferință! Când împlinirea sau fericirea ta depind de altcineva, suferința este inevitabilă.
Într-un anumit sens, atunci când te întâlnesc, nu pe tine te văd. Mă întâlnesc cu imaginea pe care o am despre tine, cu amintirile mele, cu feluritele mele interpretări în ceea ce te privește, Tu numești asta o percepție clară? Eu aș numi-o așa doar beată. E o percepție distorsionată de speranțe și dorințe nemărturisite, de visuri și nevoi tensionate. Asta mă face să mă gândesc că dacă am putea percepe realitatea așa cum este, nu ne-am plictisi niciodată. În timp ce imaginile și conceptele sunt veșnic aceleași, realitatea concretă, vie, nonconceptuală este uluitoare și misterioasă.
Filmul, teatrul, muzica, fotografia, pictura sunt toate forme de artă, dar cei care nu au deprins nobila artă a comunicării prin intermediul scrisului, a cuvintelor încă mai pot fi uimiți de realitate, cu toate tonurile ei de culori, mirosuri, culori sau vibrații.
Realitatea este ceva în mișcare, ea se întâmplă și ceea ce mi se pare abilitatea supremă a lui Dumnezeu, nu se întâmplă niciodată la fel. Pentru naturile contemplative, această caracteristică este fermecătoare. Pentru cei angajați în relații semnificative, este moderat sau intens exasperată.
Așadar, dragii mei iubirea răspuns este naturală, face parte din viață. Ea ne arată sistematic și dureros că nu am realizat unitatea. Eu nu sunt întreg dacă depind de tine. Dacă fericirea mea e în mâinile tale, libertatea pe care o simt nu e decât o amăgire. Dacă sunt legată de tine, am nevoie de tine pe diferite planuri, sufăr dacă lipsești din viața mea sau nu te mai armonizezi cu dorințele mele...ei atunci acesta este nivelul meu de evoluție. Până aici s-a dezvoltat viața în cazul meu.
Ok, acestea sunt faptele. Ce urmează? Mergi mai departe, te învârți în cerc, avansezi, sau de ce crezi că citești aceste bulshit-uri? pentru că vrei să înțelegi ceva sau ca să te asiguri că mai simte cineva ca tine? sau pentru a afla dacă există un ”mai departe”? Ei pe viitor...am să mă gândesc și am să transpun cum văd eu acest mai departe....și am vești bune...sunt și alte modalități de a iubi...nu doar ca răspuns ci și ca dăruire...
Simțiti asta?
