......

....

Realitatea bate filmul....

Stiu ca unii se exprima bine in scris, altii prin discutii, altii prin imagini. Eu o fac mai bine in scris tu intelegi mai bine imaginile si in acest sens comunicarea noastra are unele dificultati. Am gasit acest filmulet care reflecta atat de bine ~relatia acestei epoci moderne, relatia noastra~ si poate daca nu acum, peste ani ai sa intelegi si tu ce am vrut si eu si ce am fi putut sa avem, cand probabil ai sa-ti pui intrebarea "Cum ar fi fost daca...?"
Spuneai ca atunci cand iubesti te responsabilizezi, asta inseamna ca daca nu te-ai responsabilizat pana acum, nu ai iubit!? Nu m-ai iubit! Pentru ca doar acestea ti-am cerut, sa ma iubesti si sa fii responsabil si daca nu ai facut una, ai exclus-o pe cealaltă.
Vei intelege in timp ca femeia prin natura ei este formata sa construiasca si sa-si doreasca siguranta "cuibului" si ca indiferent de cum se exprima aceasta, TOATE femeile in definitiv isi doresc acelasi lucru, "afectiune" si "siguranta". Vei intelege ca delasarea, indiferenta, nepurtarea de grija fata de tine, fata de ea, fata de "noi" fata de "cuib" face doar rani in sufletul si pe chipul ei. Iar daca ea e puternica, lupta, o data, de doua ori, de n ori...cu aceste stari pe care nu neaparat doreste sa le schimbe, dar macar sa le atenueze si trage, si continua, nu intoarce spatele, sta acolo in mocirla alaturi de "al ei" pentru a razbi. Uneori poate fi blanda, alteori dura, alteori "agresiva" dar nu pt ca asa e ea, ci pt ca asa se manifesta durerea ei, dezamagirea, efortul ei si nu pricepe care mai sunt pârghiile pentru a merge mai departe.
IUBIREA E NEINLOCUIRE, e lupta, e compromis, efort...dar cand vezi, simti ca ce face celalalt e de fapt spre binele tau, daca nu al nostru, e iubire....iar rezultatul acestei lupte e dulce si placut in fata lui Dumnezeu.
Sufletul nu ti-l poate lua nimeni, e singurul care-ti apartine, chiar daca mi-l calci in picioare, chiar daca il ingenunchezi, ii iei orice urma de deminitate...
Bunicii nostri au supravietuit unor vremuri dure, cand lipsa hranei era cu adevarat o problema, cand lipsa drepturilor si a libertatilor era o problema, dar pentru ca niciodata nu au pornit de la gandul despartirii pentru problemele intampinate, au reusit impreuna, ei puneau pret pe om, faceau sacrificii si reparau orice impreuna, aveau alte valori, valori crestine. Acum e mult mai usor sa arunci si sa-ti iei lucruri noi, oameni noi, crezand ca asa va fi mai bine, ....dar nu va fi decat o imensa neimplinire, pentru ca in definitiv luptele langa cea/ cel drag sunt mult mai usoare, unesc, strang randurile,....
Vezi tu, in final mi-am dus luptele, dar pacat ca tu nu ai inteles niciodata ca lupta mea nu era cu tine, nu era contra ta...ci alaturi de tine.
Mâna întinsă la final, e "prietenia" pe care mereu te-ai grabit sa mi-o oferi, in detrimentul dragostei pe care o doream...iar modul in care o oferi in viata reala, este exact la fel de dureroasa ca si cea din film...crezi ca plata materiala a efortului celuilalt e deajuns pentru tine, cand celalalt nici macar nu ti-a sugerat vreodata asta...iar tu te indrepti acum doar spre un alt lucru nou, uitand si nepasandu-ti de ce ai lasat in urma ta....

Trenul, timpul și consumul..

Scriitorul A.I. Kuprin are o poveste despre o femeie ce călătorea cu trenul împreună cu soțul ei, un domn crunt și nepoliticos. Bărbatul a adormit și sforăia – a obosit probabil să tot facă observații… și doamna a început să schimbe o vorbă, două, cu un tânăr ofițer ce stătea lângă ei – o conversație complet inocentă, despre tot felul de lucruri banale.
Despre cum în copilărie poți încremeni – şi timpul încetinește, iar cursul devine diferit, de parcă ar fi eternitatea. Despre cât de misterios şi ciudat e să stai sub masă, retras de lumea întreagă, să atingi franjurile feţei de masă…Despre ciudata amărăciune din piept, când te uiți la cărbunii ce ard.
O astfel de discuție aveau şi se înțelegeau perfect: toate aceste senzații, sentimente, trăiri erau comune, vorbeau despre viaţa sufletului sub sforăitul soțului ei care dormea. Încercau să vorbească în șoaptă, să nu-l trezească, însă el oricum s-a trezit şi a mormăit ceva răutăcios la adresa soției.
Tânărul ofițer trebuia să coboare – era stația lui. Însă a realizat brusc, că niciodată, dar niciodată nu va întâlni un suflet atât de apropiat, cu care poţi fi fericit pur și simplu, fiind împreună …
Atunci au coborât împreună, fără nici măcar să ia bagajul doamnei – în incertitudine şi libertate totală. Ei s-au decis și au putut.
Povestea e scrisă cu câțiva ani înainte de revoluție şi evenimente sângeroase – să sperăm că au reușit să trăiască şi să se bucure.
Viaţa e scurtă. Ori e revoluția, ori războiul, ori a venit bătrânețea. Însă ei s-au decis. Mulți nu se încumetă când apare norocul să-şi întâlnească sufletul pereche. Rămân în vagon şi-i fac cu mâna, apoi toată viaţa suferă şi plâng pentru iubirea pierdută. Pentru oportunitățile iubirii pierdute. E groaznic să rişti, e groaznic să-ţi laşi valizele cu tot felul de lucruri inutile, e groaznic să-ţi schimbi viaţa. Sufletul pereche îl întâlnești o dată în viaţă – dacă îl întâlnești. Nu toți îl întâlnesc.
Înțelegerea completă, apropierea sufletească – acesta este iubirea adevărată. Şi probabil nici nu trebuie să te grăbești – trenul merge mai departe. Timpul nu așteaptă. Şi sufletele nu vor să se despartă…
Așa am simțit și eu pana nu demult...că am nimerit în vagonul care trebuia...dar crunt, sa ai așteptări de la oameni...cand afli ca ai fost și ești "de consum" doar pentru că există slăbiciuni...iar tu, de fapt iubești!