Trenul, timpul și consumul..

Scriitorul A.I. Kuprin are o poveste despre o femeie ce călătorea cu trenul împreună cu soțul ei, un domn crunt și nepoliticos. Bărbatul a adormit și sforăia – a obosit probabil să tot facă observații… și doamna a început să schimbe o vorbă, două, cu un tânăr ofițer ce stătea lângă ei – o conversație complet inocentă, despre tot felul de lucruri banale.
Despre cum în copilărie poți încremeni – şi timpul încetinește, iar cursul devine diferit, de parcă ar fi eternitatea. Despre cât de misterios şi ciudat e să stai sub masă, retras de lumea întreagă, să atingi franjurile feţei de masă…Despre ciudata amărăciune din piept, când te uiți la cărbunii ce ard.
O astfel de discuție aveau şi se înțelegeau perfect: toate aceste senzații, sentimente, trăiri erau comune, vorbeau despre viaţa sufletului sub sforăitul soțului ei care dormea. Încercau să vorbească în șoaptă, să nu-l trezească, însă el oricum s-a trezit şi a mormăit ceva răutăcios la adresa soției.
Tânărul ofițer trebuia să coboare – era stația lui. Însă a realizat brusc, că niciodată, dar niciodată nu va întâlni un suflet atât de apropiat, cu care poţi fi fericit pur și simplu, fiind împreună …
Atunci au coborât împreună, fără nici măcar să ia bagajul doamnei – în incertitudine şi libertate totală. Ei s-au decis și au putut.
Povestea e scrisă cu câțiva ani înainte de revoluție şi evenimente sângeroase – să sperăm că au reușit să trăiască şi să se bucure.
Viaţa e scurtă. Ori e revoluția, ori războiul, ori a venit bătrânețea. Însă ei s-au decis. Mulți nu se încumetă când apare norocul să-şi întâlnească sufletul pereche. Rămân în vagon şi-i fac cu mâna, apoi toată viaţa suferă şi plâng pentru iubirea pierdută. Pentru oportunitățile iubirii pierdute. E groaznic să rişti, e groaznic să-ţi laşi valizele cu tot felul de lucruri inutile, e groaznic să-ţi schimbi viaţa. Sufletul pereche îl întâlnești o dată în viaţă – dacă îl întâlnești. Nu toți îl întâlnesc.
Înțelegerea completă, apropierea sufletească – acesta este iubirea adevărată. Şi probabil nici nu trebuie să te grăbești – trenul merge mai departe. Timpul nu așteaptă. Şi sufletele nu vor să se despartă…
Așa am simțit și eu pana nu demult...că am nimerit în vagonul care trebuia...dar crunt, sa ai așteptări de la oameni...cand afli ca ai fost și ești "de consum" doar pentru că există slăbiciuni...iar tu, de fapt iubești!