luni, 25 februarie 2019

Alor mei




Aud adesea cum tânăra generație face misto de mileul de pe televizor, de ștergarul de la icoană sau de țoalele de cordele de pe jos, sau covoarele de pe pereți ale bunicilor. Dar aceștia nu știu că și țoalele de pe jos și covoarele de pe pereți erau muncite, erau trudite la război și cât de talentate erau bunicuțele în realizarea lor. Cum pe acea vreme nu se arunca nimic, așa cum facem acum, când ”aruncăm” și oamenii care nu ne mai plac.  Văd cum marea majoritate a tinerilor, nu mai au loc de bătrânii noștri nici în mijloacele de transport, cum sunt evitați sau cum sunt batjocoriți, cum nu ne mai place nici mirosul lor de muncă....dar eu îmi aduc aminte de cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, de copilărie. Îmi aduc aminte de bunicii mei, cu câtă nerăbdare așteptam vacanța de vară să mă pot refugia la ei, îmi aduc aminte cum în fiecare seară înainte de culcare bunică-mea aducea în casă ligheanul cu apă încălzită la soare pentru a ne spăla pe picioare înainte de somn, îmi aduc aminte cum nu ne băgam în pat până nu ne faceam rugăciunea împreună la marginea patului, cum uitam părți din rugăciune și eram completată cu drag,  cum la final de zi îmi aduceam aminte de toți membrii familiei, de la părinți, la verișorii cei mai îndepărtați, unchi și mătuși, pentru că trebuia să facem câte o metanie pentru sănătatea fiecăruia.  
Îmi aduc aminte cu drag, trezirea matinală din fiecare dimineață, cum aveam sarcinile împărțite, cum trebuia să mulg vitele, să le adăp și apoi să le duc la cârd. Îmi aduc aminte cu drag și cum pregăteam  masa pentru la câmp, cum acopeream mâncarea cu strecători să nu dea muștele și cu câtă poftă devoram totul, ceapa, brânza, mămăliga rece, sau chișleagul. Acum vrem să mâncăm la restaurante, oare pentru că am uitat de unde ne tragem sau poate că unii sunt atât de ”săraci” că nu știu cum e la țară.
Copii voștri sunt crescuți cu telefoane și tablete, nu știu nici să facă diferența între animale, nu sunt empatici, nu au compasiune pentru vietățile care ne înconjoară, nu au habar ce fain e să tai mămăliga cu ața de la piciorul mesei și nu cunosc gustul laptelui crud. Era bătaie pe cel care trebuia să mulgă seara vacile, făceam concurs care mulge mai repede și mai mult. Ne pastilăm acum pentru fiecare guturai, dar noi ne mulgeam  laptele direct în gură, umblam desculți și mâncam toate fructele și legumele pământului și nu ne-am mai îmbolnăvit niciodată.
Aveam tălpile bătucite de spini și nu ne mai plângeam, știam de mici copii să deosebim ciupercile și le culegeam cu drag, nu aveam decât păpuși de porumb cu păr de mătase. Nu de puține ori ne adunam în grupuri și bântuiam toate coclaurile, iar dacă ne înghețau picioarele, vânam baligile de vacă calde, unde săream cu picioarele desculțe să ne încălzim....:)) si Doamne să fi văzut voi atunci bucurie.
Pe atunci aveam tot felul de activități care ne dezvoltau, eram creativi, inovativi, clădeam amintiri și legam prietenii pe viață, ne bucuram la mărul, nucile și colacul de la colindat, ne iubeam părinții și bunicii și cel mai bun dulce pe care mi-l dădeau bunicii mei și pe care-l așteptam cu nerăbdare erau pufuleții, ciubucul și pufarinii și nu mai eram mofturoși și mai și împărțeam cu toți ceilalți. Pe atunci nimeni nu păstra doar pentru el, pe atunci nu ne batjocoream partenerii de joacă, nu ne ucideam animalele de companie, nu răspundeam bunicilor sau părinților și respectul era la putere, nu îndrăzneam să mă adresez alor mei fără ”matale” și asta nu pentru că mi s-ar fi impus, ci pentru că o simțeam, eram responsabilă de mică, vedeam greutățile cu care se confruntă, pentru că mereu am fost luată în serios și integrată în problemele și bucuriile familiei, și toate acestea au ajutat la formarea mea ca om.
Acum mă uit în jur  și nu mai găsesc nimic din ceea ce am trăit, acum dărâmăm casele bunicilor făcute din vălătuci sau chirpici, care ne erau răcoroase vara și călduroase iarnă, nu ne mai plac sobele lor și ne ridicăm vile cu multe camere reci pe care nu le locuiește nimeni. Acum ne-a dispărut dragul de natură, de lucrurile simple, ne-a dispărut dragul de oameni, ni se par străine stările empatice și nu mai iubim nici animalele. Acum vânăm luxul, ne ridicăm palate, investim în telefoane și ne trăim viața în spațiul virtual. Nu mai știm să comunicăm, nu mai știm sau nu mai putem simți, iar dacă ne plictisim aruncăm, de la obiecte la oameni, nu ne mai respectăm...oare la asta se rezumă evoluția noastră?

vineri, 22 februarie 2019



Iubirea care nu distruge nu-i iubire;
Cum jarul în căldură se preface,
Cel ars de dor uită de nopţi, de zile,
Şi dorul în durere se desface...


marți, 19 februarie 2019

Premier crisis




Nu zice nimeni să nu-l iubești pe om cu ridicările și căderile lui, cu tainele și neliniștile lui. Si nu ma refer la o iubire pretențioasă și discriminatorie, ci pur și simplu la una lucidă, care are forța să observe carențele în persoana în care se săvârșește. Omul are menirea de-al iubi pe celălalt cu bune și rele din moment ce legea firii cere să iubești. Noi nu facem abstracție de la teologia fundamentală a iubirii, de la sensul pe care divinitatea îl atribuie acestui sentiment, dar cu toate acestea iubirea nu trebuie să poarte caracterul naivității dăruirii, ca in cazul meu. Ea trebuie să exprime tainele înțelepciunii. Iubirea are datoria ca sentiment absolut să aibă conștiința valorilor și viziunea performanțelor. Îl iubești pe om că-l iubești, dar cu toate acestea îi descoperi potențele caracterului și a ființei. Nu iubești orb, părtinitor, mediocru, meschin, animalic, instinctual. Iubești cu rațiunea iubirii în forma sentimentului pur. Omul trebuie să se pună în gardă în fața carențelor celui căruia se dăruiește prin iubire. Un Sfânt are forța să iubească fără să judece caracterul aproapelui, pentru că el are firea pătimașă depășită, îndumnezeită. Starea lui nu devine catastrofală în dezamăgire. În schimb, omul simplu și nepriceput, cade în cele mai deznădăjduite stări. Noi trebuie să discearnem cu cumințenie faptele și caracterul celui pe care îl iubim, tocmai pentru a ne pune la adăpost de dezamăgiri și caractere ignobile. A iubi nu înseamnă a nu înțelege și a descoperi universul și caracterul celui iubit. Asta nu înseamnă a-l condamna, ci a știi în ce ape se scaldă, conștient de posibila precaritate a vieții.