Premier crisis

Nu zice nimeni să nu-l iubești pe om cu ridicările și căderile lui, cu tainele și neliniștile lui. Si nu ma refer la o iubire pretențioasă și discriminatorie, ci pur și simplu la una lucidă, care are forța să observe carențele în persoana în care se săvârșește. Omul are menirea de-al iubi pe celălalt cu bune și rele din moment ce legea firii cere să iubești. Noi nu facem abstracție de la teologia fundamentală a iubirii, de la sensul pe care divinitatea îl atribuie acestui sentiment, dar cu toate acestea iubirea nu trebuie să poarte caracterul naivității dăruirii, ca in cazul meu. Ea trebuie să exprime tainele înțelepciunii. Iubirea are datoria ca sentiment absolut să aibă conștiința valorilor și viziunea performanțelor. Îl iubești pe om că-l iubești, dar cu toate acestea îi descoperi potențele caracterului și a ființei. Nu iubești orb, părtinitor, mediocru, meschin, animalic, instinctual. Iubești cu rațiunea iubirii în forma sentimentului pur. Omul trebuie să se pună în gardă în fața carențelor celui căruia se dăruiește prin iubire. Un Sfânt are forța să iubească fără să judece caracterul aproapelui, pentru că el are firea pătimașă depășită, îndumnezeită. Starea lui nu devine catastrofală în dezamăgire. În schimb, omul simplu și nepriceput, cade în cele mai deznădăjduite stări. Noi trebuie să discearnem cu cumințenie faptele și caracterul celui pe care îl iubim, tocmai pentru a ne pune la adăpost de dezamăgiri și caractere ignobile. A iubi nu înseamnă a nu înțelege și a descoperi universul și caracterul celui iubit. Asta nu înseamnă a-l condamna, ci a știi în ce ape se scaldă, conștient de posibila precaritate a vieții.