Pentru tine, pentru voi, pentru visul pe care l-ai purtat în inimă.
Te uiți în oglindă și nu înțelegi de ce.
„Unde am greșit?”
„Ce nu e suficient ?”
Dar adevărul e că uneori oamenii se pierd unul pe altul
fără ca cineva să fie de vină
sau poate tocmai pentru că nu vor să-și mai asume nimic.
Unii bărbați uită că dragostea se hrănește, nu se lasă să moară.
Ce faci atunci?
Te oprești din a implora.
Femeia care se roagă pentru atenție se micșorează.
Iar tu nu ești făcută să fii mică.
Îți recuperezi corpul.
Te privești cu blândețe.
Îți atingi pielea, o îngrijești, îi amintești că încă trăiește.
Nu pentru el — pentru tine.
Îți recuperezi vocea.
Nu mai accepți „taci” ca răspuns.
Cuvintele tale au sens, au greutate, au valoare.
Îți recuperezi libertatea.
Începi să respiri din nou.
Îți faci timp pentru ceea ce te face să te simți vie.
Ieși în lume, întâlnești oameni, zâmbești fără să ceri permisiunea.
Îți amintești cine ești înainte de „noi”.
Pentru că acea femeie există în continuare.
Și e la fel de superbă ca înainte.
Poate chiar mai puternică.
Adevărul e unul singur:
Când soțul nu te mai vrea, cel mai important e să nu încetezi tu să te vrei.
Nu ești definită de dorința lui.
Prețul tău nu scade pentru că cineva nu mai vede valoarea ta.
Și dacă într-o zi el întoarce capul înapoi
și te vede din nou…
frumoasă, hotărâtă, sigură pe tine…
se poate să fie prea târziu.
Pentru că femeia care și-a regăsit demnitatea
nu se mai întoarce niciodată înapoi
în locul unde i s-a ars sufletul.
nici nu ai ieșit bine la lumină și deja ai pus lumea mea cu susul în jos… și, sincer, îmi place așa!
Vreau să știi de pe acum că viața nu vine cu instrucțiuni clare și nici cu garanție pe termen lung. E mai mult ca o rețetă de prăjituri fără gramaje exacte — improvizezi, mai dai pe dinafară, dar dacă bagi suflet… iese bună!
O să înveți rapid că oamenii sunt ca ciocolata: unii dulci, alții amari, iar câțiva… plini de alune. Îi vei întâlni pe toți. Sfat de la mama: ține-i aproape pe cei care te fac să râzi și care nu fug când ți-e greu.
O să-ți spun și un mic secret: niciun om mare nu știe exact ce face.
Majoritatea doar mimează maturitatea. Și așa o să faci și tu — o să te prefaci că ai totul sub control, dar în sufletul tău o să rămâi puțin copil. Și e foarte bine!
Vreau să crești cu umor, cu zâmbet și cu mult bun simț. Să fii din aceia care salută, care țin ușa deschisă pentru alții, care își oferă locul, dar care nu lasă pe nimeni să îți calce pe visuri. Să ai răbdare cu oamenii, mai ales cu mama si cu tatal tău… care probabil o să-ți spună de mii de ori diverse...
Și mai ales, o să te învăț că nu există viață perfectă pe Instagram. Să te bucuri de momentele simple: o mămăligă bună, o zi cu soare, un râs până te doare burta și o familie care, mereu te iubește.
Dacă mă moștenești, o să ai replici acide și sarcasm din plin, dacă il moștenești pe taica-tu vei bate cu furculita in masa :))). Dacă mă depășești, să-mi dai și mie lecții din când în când. Promit că în familia asta ne luăm în râs, dar și ne ținem unul pe altul când vine greu.
Aaa, si mai avem o regulă, in familia ta sunt si 4 pisici...pe care le iubim si pe care le pupăm oricând. Daca nu le iubesti, clar nu m-ai moștenit pe mine.
O să înveți că uneori viața dă cu tine de pământ, dar tot tu te ridici, îți scuturi pantalonii și spui: „Dă-i inainte!”. Și dacă te uiți în spate, eu o să fiu mereu acolo, să-ți dau un șervețel, un sfat sau un șut in fund la nevoie. Și dacă eu îți greșesc uneori (pentru că sunt om, nu robot), să mă tragi de mânecă, dar și să mă ierți.
Până atunci, te aștept aici cu burta mare, picioare umflate și suflet plin.
Nu știu cum o să-ți spun toate astea când o să fii mare.
Nu știu dacă o să am cuvintele, sau dacă o să reușesc să le rostesc fără să plâng.
Dar știu că vreau să le spun. Și atunci le scriu aici, pentru tine.
Tu ești darul meu. Ai venit într-un timp greu, dar cu tine a venit și speranța. De când știu că exiști, parcă am început să văd lumea altfel — nu mai e doar durere, ci și lumină.
Poate nu o să cresc cu tine spunându-ne zilnic „te iubesc” — pentru că nici eu n-am învățat asta de mică. Dar să știi că iubirea mea pentru tine nu o să fie niciodată tăcută în fapte. Te voi ține strâns când vei avea febră. Voi alerga după tine când cazi. Voi fi acolo, și când vei greși, și când vei reuși.
Nu vreau să-ți fie rușine să simți. Să plângi. Să spui „mi-e frică”, „mi-e dor”, „am nevoie de tine”. Vreau să fii liber să simți totul — pentru că doar așa ești întreg.
Într-o zi, poate vei citi asta și vei înțelege că mami n-a fost perfectă. Dar a fost sinceră. Și a fost acolo.
Te aștept cu tot sufletul meu, și deja știu că ești un om bun.
Când mi-am dat seama că-l iubesc, când ochii
mei au putut să vadă ce se întâmplă în interiorul trupului, atunci am înțeles că
nu am cum să înțeleg de ce inima lui, dintre toate miile de inimi care zvâcnesc
în jurul meu, s-a oprit să bată tocmai alături de a mea. De ce el poate să mă
iubească atunci când eu nu am reușit niciodată să descifrez sensul iubirii? De
ce el îmi spune că sunt soarele de pe cer când eu nu am nimic din strălucirea
lui? De ce mă iubește chiar și atunci când eu îi spun că l-am ucis în inima
mea, că l-am rătăcit, că pot trai la fel de bine și fără el? Oare pentru ca el știe
atât de bine ca nu aș putea să o fac niciodată?...
Îmi simt simțurile amețite de trufia
convingerii că m-am născut sub steaua norocoasă a unei grozave intuiții. Este care
mă salvează de cele mai multe ori din păcatul egoismului și a unei prea mari
iubiri de sine. Prin intermediul ei, încredințarea că nu sunt nici cea mai
frumoasă, nici cea mai deșteaptă și nici cea mai dulce femeie din lume se
apropie de certitudine. În fiecare dimineață îl mint conștient și în mod voit,
iar el îmi acceptă minciunile, zâmbind și fără a vedea vreo latură tendențioasă
în ele. Îl mint ajustându-mi naturalețea și frumusețea, pierd minute bune pe zi
mascându-mi cearcănele, făcându-mi ochii să pară mai frumoși decât sunt în
realitate sau dând obrajilor culoarea pe care cu siguranță nu o au.
De ce ar putea să nu mă iubească? Pentru că,
la fel ca toate femeile, sunt fericita deținătoare a puterii de a crea un nou
suflet din propriul trup și că, spre deosebire de multe dintre ele, îmi asum
dreptul de a întârzia apariția unei noi vieți... Pentru că i-am promis că o să fac
un copil pe timp de dragoste și acum, când ea este în toi, mă gândesc că nu ar
strica să păstrez dragostea pentru totdeauna, lăsând chinurile facerii pentru
mai târziu.
Și iată și alte motive pentru care ar putea să
nu mă iubească. Câteodată sunt (cu greu aș putea să recunosc că acest lucru se întâmplă
de cele mai multe ori) geloasă și posesivă. Pot sa ucid din priviri pe cei (mai
bine zis pe cele) care au curajul de a se apropia prea mult de ceea ce consider
că este al meu. Nu mă interesează disperarea lipsei de pereche a altora atâta
timp cât eu mă lăfăi în confortul iubirii mele. Cu toate că nu am nici cel mic
drept să cer protecție, sprijin sau răsfăț, îmi place să mă simt cea mai râzgâiată
persoană în viață și cred cu toată convingerea că merit toate acestea.
Plâng
la filme care lui îi provoacă un zâmbet pe buze, vărs lacrimi amare atunci când
pierd prietenia unei persoane la care am ținut, râd și sunt puternică atunci când
el se așteaptă să am crize de sensibilitate. Îmi pasă de cei cărora eu le sunt
indiferentă. Îmi place să creez lumi alambicate când lumea, în existența ei,
este simplă și banală.
Când simt că nu mai am putere, mă prăbușesc
alene în abisul disperării . Mă sufoc de dorința de dragoste chiar și atunci când
el îmi oferă suficient de multă. Iar câteodată, atunci când trec prin crize de
amnezie, uitând și ignorând ceea ce am, mă apucă un dor cumplit de ceea ce nu
am și nu am avut. Și apoi... nu știu să iubesc cuminte. Prinsă în adevăruri neîntregi
și nerostite, iubesc în schimb neprefăcut, întreg, rotund, până aproape de
obsesie. Iar el... cu toate acestea... mă iubește. O simt dimineața când mă privește
în oglindă în timp ce îmi arunc stângaci fardurile pe față, îmi dau seama de
acest lucru seara când îmi șoptește că o sa-i port copilul când o sa mă simt eu
pregătită, când gelozia mea îi provoacă amuzament, întărindu-i convingerea că
este iubit sau când mă strânge in brațe dorindu-și ca eu să fiu... eu, și nu
altcineva. Iar eu, la rândul meu, îl iubesc pentru toate acestea....
Orice răbdare are o limită, e vorba de o limită a bunului simț și al propriului confort. Unii oameni pur și simplu nu merită să îi tolerezi așa cum o faci, ci pur si simplu tratați după felul în care vă tratează sau măcar ignorați.
Cel mai important este sa nu îți pierzi energia spirituală și să te concentrezi asupra lucrurilor importante din viața ta.
Nu am devenit arogantă, ci că am ajuns într-un punct în care îmi este greu să mai pierd timpul cu lucruri care îmi mint sufletul, care îi provoacă durere.
Am pierdut dorința de a face pe placul celor care nu-mi plac, de a-i iubi pe cei care nu-mi plac și de a zâmbi oamenilor care nu-mi zâmbesc niciodată. Nu mai vreau să irosesc un minut pentru mincinoși și manipulatori. Plec dacă văd pe cineva lângă mine cu pretenții, ipocrizie și lingușire ieftină. Nu mai suport erudiția superficială și nici aroganța. Bârfa mă dezgustă.
Nu-mi place rivalitatea și comparația dintre oameni. Dumnezeu a țesut lumea din opuse, prin urmare evit oamenii obtuzi cu o mentalitate inertă și inflexibilă. Nu mai suport oamenii agresivi verbal, cei care niciodată nu te ascultă, cei ce se cred centrul universului de nimic in care trăiesc.
În prietenie, loialitatea mă atrage cel mai tare. Am renunțat la omul cu care mi-am petrecut mai bine de un sfert din viață din respect, pentru persoana acestuia, prin faptul că loialitatea mea nu a fost pe placul principiilor lui și in final ca sa nu distrug prietenii am renunțat la tot ce aveam mai bun si mai solid la acel moment.
Resping trădarea. Am trădat si m-am simțit eu cea dezgustată. Trădarea mea a mi-a adus tot mie suferință enormă. Dar m-am schimbat, prin schimbarea celor de pe lângă mine.
Nu mai comunic cu cei care nu știu să complimenteze sau să spună cuvinte de încurajare. Mi-e imposibil să accept oamenii care nu iubesc animalele și care nu își respectă părinții. Și nu îi mai tolerez pe cei care nu-mi merită răbdarea și nici pe cei care nu au cultul muncii.
În schimb mă interesează dacă gândești înainte să vorbești, mă interesează de îți apreciezi propriile valorile culturale, dar și pe altora fără să le judeci.
Detest etichetele și judecata celor demni de judecată.
Totul. Şi când zic totul nu mă rezum la nişte cuvinte de drag spuse dimineaţa sau o îmbrăţişare oferită seara. Consider că o femeie trebuie să fie creatoare pentru un bărbat, să îl susţină mereu şi fără motive. Să vrea mai mult, mai frumos, mai sincer. Pentru EL nu cred că o să răstorn Universul şi nici luna n-o voi aduce de pe cer, e prea grea. Voi crea universul nostru, senin şi bun, cu dragoste şi pricepere, cu atitudine.
marți, 27 august 2019
Exista ceva mai rău, decât oamenii rai...indiferenta oamenilor buni!
Mi-e dor te tine, să știi. De gura ta, de ochii tăi. De tine, rece și gol sau cald și tăcut. Mi-e dor de tine fericit. De tine tandru și puternic mi-e dor. Mi-e dor de cine păreai a fi când erai cu mine. Mi-e dor de liniștea și tăcerea ta. De chipul tău mi-e dor. Și nu mi-e dor că nu-ți era la fel. Mi-e dor de dragostea ta, dar și de a mea mi-e dor atât de mult. Mi-e dor să știu că mă aștepți acasă. Mi-e dor de o cafea amară. De-mbrățișarea ta, de-un „bună dimineața”, de tot. Mi-e dor de mine când eram cu tine. Mi-e dor să știu cine din noi a renunțat primul. Într-o zi, când nu îmi va mai fi dor, voi ști. Atunci voi avea grijă la cine să renunț. Atunci voi avea grijă pe cine să iubesc.
Iubești nu pentru că vrei, dar pentru că așa se întâmplă. Renunți nu pentru că vrei, dar pentru că uneori așa trebuie. Fie că suferi după, fie că ești împlinit, o parte din tine nu va mai fi niciodată la fel. Întâlnești oameni pe care nu credeai că-i vei mai găsi vreodată. Te îndrăgostești de ei într-o zi friguroasă de iarnă. Iubești puternic. Te oferi cu tot sufletul unui om pe care-l crezi prezent și parte din viitor. Trăiești total, de parcă ar fi prima și ultima zi. Te dezamăgești. Trădezi, la rândul tău, niște speranțe. Te rănește sau rănești. Apoi suferi. Apoi renunți. După, totul e diferit. Vei fi fericită că ai scăpat. Sau vei suferi mai departe. Vei plânge după o iubire pe care nu o mai poți întoarce. Sau vei regreta că ai spus atât de ușor „nu”. În toate cazurile, ai grijă. La ce renunți. Pe cine iubești.
Ai grijă la ce renunți. S-ar putea să renunți la propria fericire. Dar poate că nu. S-ar putea ca, renunțând la cineva, să nu mai găsești și o parte din tine. Uneori, cea mai îndrăgostită și fericită parte. Ai grijă pe cine lași. Să nu lași într-un moment de furie și să regreți apoi o viață. Să nu cedezi, crezând că așa e mai bine. Dar nici să oferi celui care nu merită. Ai grijă să nu renunți, odată cu un om, și la viitorul tău. La fericire și la încrederea în cineva. Ai grijă de oamenii care te iubesc la nebunie. Și de tine ai grijă, iubind într-o zi alți oameni.
Ai grijă pe cine iubești. S-ar putea să iubești pentru toată viața o umbră. Sau un gând fericit. Ai grijă cui îi încredințezi sufletul. Pe cine îl lași să treacă dincolo de limite. Cui îi povestești seara despre fricile tale și cu cine împarți fericirea. Ai grijă pe cine îl transformi în creator. Cine îți va controla motivele de împlinire. Ai grijă să nu iubești azi și să suferi mâine, știind că poți controla asta. Ai grijă de poftele și dorințele tale. De nopțile în care trăiești o nebunie și de zilele în care poți să urăști. Și de tine ai grijă, respingând într-o zi alți oameni.
Iubești nu pentru că vrei, dar pentru că așa se întâmplă.
Iubirea, implica un pachet intreg, ca si ofertele de vacanta! Dar oamenilor le e frică de iubire, pentru că ea implică tot soiul de responsabilități. Cea mai mare dintre ele e fidelitatea. Mulți o privesc ca pe o obligație, dar pentru oamenii responsabili ea este cât se poate de firească și nu-ți îngrădește cu nimic libertatea...pentru că omul care iubește se simte liber, a iubi înseamnă de fapt a fi liber...
Strigăm în gura mare că vrem libertate, libertate în cuplu, intimitate individuală...dar de fapt nu ne dorim asta!
”Majoritatea oamenilor nu vor cu adevărat să fie liberi, pentru că libertatea implică asumarea responsabilității, iar cei mai mulți oameni se tem de responsabilități” - e de bun simț această afirmație!
Omul liber, își ia propriile decizii, are propriile alegeri în viață, riscă să câștige ceea ce își dorește cu adevărat, nu caută doar zona lui de confort, nu e cuprins de egoism, nu caută să fie și cu sacii în căruță și cu slănină-n pod, omul liber iubește pur și simplu, nu alege calea bătătorită, nu ce e mai ușor...luptă continuu.
Pentru oamenii care se iubesc și sunt liberi în cuplu - și aici nu mă refer la libertatea la sex la întâmplare - relația și ulterior familia chiar este o celulă de bază, o celulă sănătoasă!
E grea libertatea - pentru că aceasta implică un anumit nivel de cunoaștere și dezvoltare umană. A te rezumă doar la mirajul îndrăgostirii, nu implică nici o asumare! Trăiești cu fluturași în suflet, visezi cai verzi pe pereți, faci baloane de săpun, iar când balonul de săpun se sparge, cauți alți fluturi sau calmante.
Oamenii evoluați, oamenii care lucrează cu ei, care se dezvoltă, nu se mulțumesc doar cu fluturii din stomac, nu se rezumă doar la hormonal, ci acced spre iubire - spre acea iubire care implică cele trei planuri: fizic, psihic și spiritual; spre acea iubire care-ți oferă cheia către superba libertate în doi!
Citeam pe cineva care spunea că ”bărbații inteligenți nu au nevoie de amante”...la fel e si cu femeile inteligente!
Din De vorba cu Emma, o carte impresionanta, pe care o poti citi de 1000 de ori, o poti asculta de alte 1000 de ori si nu te mai saturi de ea. Asa imi dau seama ca nu sunt singura din aceasta lume ce are simtiri si neimpliniri. De ce oamenii nu sunt fericiti? si de ce atunci cand intalnesc fericirea nu o pot pastra? ”Bună. Sunt eu, omul cu care ai atât de multe în comun. Ador mirosul tău, buzele și felul în care îmi răspunzi. Te admir pentru că nu ești ca celelalte. Ți-aș putea oferi frumosul împachetat în săruturi dimineața și-n îmbrățișări calde seara. Vreau să te cunosc, altfel decât au făcut-o cei dinaintea mea. Vreau să te fac fericită și gândul ăsta mi-e de ajuns ca să pornim pe același drum. Eu știu, lângă tine nu pot fi nefericit. Așa că – bună!
Te iubesc. Mi-am dat seama de asta când, aproape de tine, inima a început să-mi bată mai tare. Când mi-a fost dor știindu-te departe. Când mi-ai fost aproape. Când mă jucam cu părul tău. Te iubesc pentru ce sunt alături de tine. Mă transformi. Mă faci să vreau mai mult, mai frumos. Împreună am reușit să creăm o lume a noastră, trăită în prezent. Împreună avem un vis comun. Îmi place să te ating, îmi place să te cuceresc. Te iubesc.
Pa. Gata, nu mai vreau și nu mai cred că se poate. Ești diferită, ești o străină. Nu cred că avem în comun mai mult decât niște nopți petrecute împreună. Mă plictisești, nu mă cunoști și asta mă face să zic că nu ne mai potrivim. Să nu plângi, pentru că nu se va schimba nimic. A fost frumos, dar numai atât. Vei găsi pe altcineva. Pa.
Oamenii se despart înainte de a ajunge să se cunoască cu adevărat. Se împacă înainte de a apuca să înțeleagă de ce s-au certat și de asta relațiile sunt șubrede. Se conving că nu sunt făcuţi unul pentru celălalt înainte de a ști ce înseamnă să fii un tot întreg. Iubind însă, dorind fericirea omului de alături, nu lași să se ajungă la un „rămas-bun” spus în grabă. Nu ignori. Nu rezumi totul cunoscând un om la suprafață, fără a-i ști sufletul. Și cu siguranță nu transformi o iubire frumoasă, poate de-o viață, într-un rece ”Bună. Te iubesc. Pa.” Iubiți-vă frumos, Miha!
marți, 5 martie 2019
Nu mi-am găsit altar mai frumos decât îmi este sufletul nefericit mângâiat, ce îi mulțumește lui Dumnezeu ....
Aud adesea cum tânăra generație face misto de mileul de pe
televizor, de ștergarul de la icoană sau de țoalele de cordele de pe jos, sau
covoarele de pe pereți ale bunicilor. Dar aceștia nu știu că și țoalele de pe jos
și covoarele de pe pereți erau muncite, erau trudite la război și cât de
talentate erau bunicuțele în realizarea lor. Cum pe acea vreme nu se arunca
nimic, așa cum facem acum, când ”aruncăm” și oamenii care nu ne mai plac. Văd cum marea majoritate a tinerilor, nu mai
au loc de bătrânii noștri nici în mijloacele de transport, cum sunt evitați sau
cum sunt batjocoriți, cum nu ne mai place nici mirosul lor de muncă....dar eu
îmi aduc aminte de cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, de copilărie. Îmi
aduc aminte de bunicii mei, cu câtă nerăbdare așteptam vacanța de vară să mă
pot refugia la ei, îmi aduc aminte cum în fiecare seară înainte de culcare
bunică-mea aducea în casă ligheanul cu apă încălzită la soare pentru a ne spăla
pe picioare înainte de somn, îmi aduc aminte cum nu ne băgam în pat până nu ne
faceam rugăciunea împreună la marginea patului, cum uitam părți din rugăciune
și eram completată cu drag, cum la final
de zi îmi aduceam aminte de toți membrii familiei, de la părinți, la verișorii
cei mai îndepărtați, unchi și mătuși, pentru că trebuia să facem câte o metanie
pentru sănătatea fiecăruia.
Îmi aduc aminte cu drag, trezirea matinală din fiecare
dimineață, cum aveam sarcinile împărțite, cum trebuia să mulg vitele, să le
adăp și apoi să le duc la cârd. Îmi aduc aminte cu drag și cum pregăteammasa pentru la câmp, cum acopeream mâncarea
cu strecători să nu dea muștele și cu câtă poftă devoram totul, ceapa, brânza,
mămăliga rece, sau chișleagul. Acum vrem să mâncăm la restaurante, oare pentru
că am uitat de unde ne tragem sau poate că unii sunt atât de ”săraci” că nu
știu cum e la țară.
Copii voștri sunt crescuți cu telefoane și tablete, nu știu
nici să facă diferența între animale, nu sunt empatici, nu au compasiune pentru
vietățile care ne înconjoară, nu au habar ce fain e să tai mămăliga cu ața de
la piciorul mesei și nu cunosc gustul laptelui crud. Era bătaie pe cel care
trebuia să mulgă seara vacile, făceam concurs care mulge mai repede și mai
mult. Ne pastilăm acum pentru fiecare guturai, dar noi ne mulgeamlaptele direct în gură, umblam desculți și
mâncam toate fructele și legumele pământului și nu ne-am mai îmbolnăvit
niciodată.
Aveam tălpile bătucite de spini și nu ne mai plângeam, știam
de mici copii să deosebim ciupercile și le culegeam cu drag, nu aveam decât
păpuși de porumb cu păr de mătase. Nu de puține ori ne adunam în grupuri și
bântuiam toate coclaurile, iar dacă ne înghețau picioarele, vânam baligile de
vacă calde, unde săream cu picioarele desculțe să ne încălzim....:)) si Doamne
să fi văzut voi atunci bucurie.
Pe atunci aveam tot felul de activități care ne dezvoltau,
eram creativi, inovativi, clădeam amintiri și legam prietenii pe viață, ne bucuram
la mărul, nucile și colacul de la colindat, ne iubeam părinții și bunicii și
cel mai bun dulce pe care mi-l dădeau bunicii mei și pe care-l așteptam cu
nerăbdare erau pufuleții, ciubucul și pufarinii și nu mai eram mofturoși și mai
și împărțeam cu toți ceilalți. Pe atunci nimeni nu păstra doar pentru el, pe
atunci nu ne batjocoream partenerii de joacă, nu ne ucideam animalele de
companie, nu răspundeam bunicilor sau părinților și respectul era la putere, nu
îndrăzneam să mă adresez alor mei fără ”matale” și asta nu pentru că mi s-ar fi
impus, ci pentru că o simțeam, eram responsabilă de mică, vedeam greutățile cu
care se confruntă, pentru că mereu am fost luată în serios și integrată în
problemele și bucuriile familiei, și toate acestea au ajutat la formarea mea ca
om.
Acum mă uit în jurși
nu mai găsesc nimic din ceea ce am trăit, acum dărâmăm casele bunicilor făcute
din vălătuci sau chirpici, care ne erau răcoroase vara și călduroase iarnă, nu
ne mai plac sobele lor și ne ridicăm vile cu multe camere reci pe care nu le
locuiește nimeni. Acum ne-a dispărut dragul de natură, de lucrurile simple,
ne-a dispărut dragul de oameni, ni se par străine stările empatice și nu mai
iubim nici animalele. Acum vânăm luxul, ne ridicăm palate, investim în
telefoane și ne trăim viața în spațiul virtual. Nu mai știm să comunicăm, nu
mai știm sau nu mai putem simți, iar dacă ne plictisim aruncăm, de la obiecte
la oameni, nu ne mai respectăm...oare la asta se rezumă evoluția noastră?
Nu zice nimeni să nu-l iubești pe om cu ridicările și căderile lui, cu tainele și neliniștile lui. Si nu ma refer la o iubire pretențioasă și discriminatorie, ci pur și simplu la una lucidă, care are forța să observe carențele în persoana în care se săvârșește. Omul are menirea de-al iubi pe celălalt cu bune și rele din moment ce legea firii cere să iubești. Noi nu facem abstracție de la teologia fundamentală a iubirii, de la sensul pe care divinitatea îl atribuie acestui sentiment, dar cu toate acestea iubirea nu trebuie să poarte caracterul naivității dăruirii, ca in cazul meu. Ea trebuie să exprime tainele înțelepciunii. Iubirea are datoria ca sentiment absolut să aibă conștiința valorilor și viziunea performanțelor. Îl iubești pe om că-l iubești, dar cu toate acestea îi descoperi potențele caracterului și a ființei. Nu iubești orb, părtinitor, mediocru, meschin, animalic, instinctual. Iubești cu rațiunea iubirii în forma sentimentului pur. Omul trebuie să se pună în gardă în fața carențelor celui căruia se dăruiește prin iubire. Un Sfânt are forța să iubească fără să judece caracterul aproapelui, pentru că el are firea pătimașă depășită, îndumnezeită. Starea lui nu devine catastrofală în dezamăgire. În schimb, omul simplu și nepriceput, cade în cele mai deznădăjduite stări. Noi trebuie să discearnem cu cumințenie faptele și caracterul celui pe care îl iubim, tocmai pentru a ne pune la adăpost de dezamăgiri și caractere ignobile. A iubi nu înseamnă a nu înțelege și a descoperi universul și caracterul celui iubit. Asta nu înseamnă a-l condamna, ci a știi în ce ape se scaldă, conștient de posibila precaritate a vieții.
O femeie care are probleme de încredere este o femeie care a auzit de prea multe ori „Îți promit că nu te voi răni niciodată” , însă acțiunile au dovedit contrariul.
joi, 13 decembrie 2018
Iar te-am visat iubire pasageră
Cum îmi zâmbeai la mine-n dormitor
Şi ai lăsat un semn pe noptieră
O lacrimă din visul călător
Rostogolind-o mi-a căzut în palmă
Şi s-a făcut o boabă de smarald,
O picătură de iubire calmă
Făcându-mă să-mi fie bine, cald…
M-ai sărutat în visul fantomatic
M-ai mângâiat cu buzele arzând
Şi m-ai iubit în somnul meu lunatic
Furându-mi şi ideile din gând...
Voi veni la tine... voi veni la tine in picurii de ploaie ce iti mangaie uneori pe furis parul voi veni in parfumul liliacului ce te va imbratisa intr-o seara oarecare de primavara si nu vei sti de ce te simti dintr-o data mai bine, mai usor, mai iubit... voi veni la tine imbracata in soare, cand vre-un apus tomnatec te va certa ca m-ai lasat sa plec voi veni in valuri ce se sparg ostenite de tarm precum gandurile alea razlete ce nu-ti dau pace cand te intrebi cum ar fi fost... voi veni in clipe ratacite cand uiti ce voiai sa faci si iti amintesti vre-un gest marunt ce te-a facut sa razi, sa oftezi, sau sa ma imbratisezi cu drag voi veni in lacrimi, voi veni in doruri, voi veni in versuri... si nu vei sti ca-s eu voi veni in adierea vreunui vant tacut ce iti va saruta bland chipul si va lasa in urma-i un suras voi veni in zambet ce-ti va umple chipul, din senin, fara sa stii macar de ce zambesti. voi veni in taina sa iti mangai pasii cu iubirea muta ce tot nu a murit... voi veni in lacrimi voi veni in doruri voi veni in tristeti ce iti umplu uneori inima de goluri. fara de motiv voi veni in toate imbracata in noapte si in dor ce arde. uneori. chiar daca totul ne desparte voi mai veni la tine sa te imbrac in mine... si nu vei sti ca-s eu...
Pick apart
The pieces of your heart
And let me peer inside
Where only your thoughts have been
Let me in
As you do mine
Let me occupy your mind
You have lost
Too much love
To fear, doubt and distrust
(It's not enough)
You don't get burned
You just threw away the key
To your heart
It makes it easier
('Cause nothing gets through)
(Easier on you)
So there you are
But that much more difficult for me
To make you see...
Love ain't fair
But I'm desperate to connect
My love
Your heart's a mess
You won't admit to it
It makes no sense
And you, you can't live like this
But I don't wanna waste my love
Love ain't safe
You won't get hurt if you stay chaste
So you can wait
M-am straduit sa nu experimentez dispretul, care dupa mine e cel mai crud si mai murdar sentiment pe care l-ai putea simti pentru cineva pe care ai iubit din tot sufletul si inima ta.
Sper ca stradania mea sa aiba succes, si sa inchei acest capitol care te include pe tine.
Incheierea mea, ma face sa ma simt mai bine pentru ca eu trebuie sa ma adaptez unei situatii asupra careia nu am avut de ales, eu trebuie sa respect o decizie pe care nu mi-am dorit-o, si sa indur o suferinta pe care constient mi-ai pricinuit-o...... dar ma gandesc tu cum te vei simti cand in viitorul care acum arata bine va trebui sa te adaptezi deciziilor pe care le-ai luat de buna voie atunci cand nu vei fi multumit, sau implinit?
Cum te vei simti atunci cand te vei trezi din acest ”vis” si vei simti neimplinire prin neiubire, indiferent de ce parte vine.
Sau cand iti va fugi iute prin minte gandul ”cum ar fi fost daca” nu mi inabuseam iubirea, cum ar fi fost daca as fi avut curaj sa lupt langa cea care ma iubea, cum ar fi fost daca, as mai fi dormit pe iarba, cum ar fi fost daca as mai fi mangaiat-o odata, cum ar fi fost daca i-as mai fi simtit mirosul, sau cum ar fi fost daca din doua zero-uri se nastea infinitul?
