Pierdere si atasament!

Traim de foarte multe ori cu teama de a pierde. Ne e teama sa nu pierdem ceea ce avem ca bunuri si pozitie (valabil in cazul unora), ne e teama sa pierdem pe cineva la care tinem si care trece intr-o alta forma de existenta (cazul altora), ne e teama sa nu pierdem pe cei care inseamna ”totul” pentru noi sau care fac parte din viata noastra pe moment, ne e teama sa nu pierdem ceea ce am inceput si credem ca urmeaza sa ne aduca fericirea, sa nu pierdem stari, emotii, sentimente, sa nu ne pierdem mintea, sa nu pierdem conexiuni sau capacitati, sa nu ne pierdem reperele fixe ale acestei realitati, sau oportunitati si poate ne e teama de  mai mult decat atat.
Si ne este atat de teama incat viata pe care o traim este dublata de teama de a nu pierde. Si tot ceea ce traim, o facem intr-o stare de prizoneriat in care tot ceea ce exista este de fapt doar o forma de atasament. Si orice forma de atasament ne face sa acumulam si sa traim din nou, in  ura, disimulata si fata doar de sine, cel putin pentru un timp.
In aceste momente in care teama de pierdere se manifesta acut in noi, exista o cerere din inconstient de a lasa drum liber vietii care exista in noi insine, de a se desfasura fara influenta acestei frici in timp ce din  subconstient primim constant raspuns intr-o egala masura despre ceea ce putem pierde daca facem asta. In acest moment constientul devine un teren de zbatere intre viata pe care o avem in noi si care se vrea a fi traita si incapacitatea de a o trai fara scenariile si obisnuintele de la nivel mental in care subzista mereu aceeasi frica de a nu pierde.
*Cat de mult putem sa credem ca in teama de a nu pierde pe cineva sau ceva, ne pierdem si pe noi, putin cate putin?
 Conteaza oare pentru noi sa stim asa ceva? Si cat conteaza in acel moment sau in acest moment in care ne temem sa nu pierdem ceea ce ”avem”? Si ce avem de fapt mai presus de o viata care e in noi? Si un potential de a o implini?
Cand panica traieste in noi, noi traim deja ”in alta parte”! Fiinta noastra nu mai e cu sine, nici in noi si nici in viata pe care o avem, ci doar acolo unde este locul ei de drept ”un iad” ”construit” cu buna stiinta.
E sanatos sa ne uitam din cand in cand si in viata noastra si sa luam in ”calcul”si pe cel/ceacare o face sa se intample. Iar cand traim panica de a nu pierde, traim mai mult in ”a avea” si uitam sa mai fim. Iar ”a avea” vine la un moment dat dupa ce am invatat din nou sa fim.
Ajungand sa traim la nivel de constiinta, dintre ”a fi ” si ”a avea” dispare tot ceea ce tine de vre-un scop si ”a avea” este o implinire a ceea ce inseamna ”a fi”.
Sensul este si a fost mereu de la esenta catre forma. De la capacitatea de ”a fi” la materializare, pentru ca in final raspunsul valid pentru cine suntem se intoarce si ramane in continuare tot in esenta si tot in capacitatea de ”a fi”.
Teama de pierdere cu cat este mai acuta ne da semne si de sensul orientarii noastre si de dimeniunea ancorarii noastre intr-o dimeniune al carei rost este sa ne ”sprijine” evlutia cu un context informational si energetic pentru a ajunge fiecare la gradul sau de constienta si de cunoasterea de sine.
Pentru ca de fiecare data cand avem ocazia prin ce traim sa intelegem si sa ramanem fiecare cu un adevar despre viata si despre cine suntem noi. Pentru ca in fiecare experienta, fara a le sorta dupa criterii de importanta, avem alegeri, avem renuntari, avem constientizari, avem raspunsuri, avem implicare, trairi, avem o intelepciune de deprins, construim in plan fizic si in toate planurile fiintei noastre, ne exprimam in fiecare clipa constiinta si avem un potential care se poate implini.
Si doar orientati catre ”a fi” ajungem sa-l implinim. Pentru ca acest potential de evolutie este forta noastra de viata, care ne ghideaza din interior in alegerea celor mai potrivite experiente prin ceea ce dorim,pentru ca noi sa ”avem” din ceea ”ce suntem” tot ceea ce e nevoie pentru a elibera aceasta dimensiune si a continua.
Cand suntem in contact cu teama de a nu pierde avem asadar cateva directii prin intermediul ei, pentru a putea lucra cu noi pentru eliberarea fortei noastre de viata, a capacitatii noastre de a trai - atasamentele pe care le avem, gradul lor de profunzime si orientarea la care ne raportam in acel moment.
In momentele in care teama de pierdere devine acuta, potentialul de evolutie este constrans de un tipar de existenta, care se manifesta si care creeaza rezistente la propria noastra forta de viata care incearca sa isi regaseasca fagasul ei firesc de exprimare. 
Cand stopam aceasta exprimare sau o directionam prin vointa sau imaginatie intr-un sens dorit de noi pentru a ne asigura de un viitor sau a indeparta de noi teama de pierdere, ramanem in continuare in efect iar capacitatea de a ne orienta prin comunicarea cu sine catre sensul vietii pe care il avem ca si calauza trece din ce in ce mai mult intr-o stare de pasivitate.

Gandindu-ma la lucrurile materiale insa, ce posedam de fapt? Si ce se manifesta in si prin noi atunci cand ne dorim sa avem ”o lume”? Si cat a mai ramas din noi cand traim blocaje atunci cand pierdem un obiect? Sau o avere?
Ceea ce cream ca forma materiala ramane aici, pana se consuma.Ceea ce luam cu noi este experienta de viata si intelepciunea ei atunci cand le-am creat. In fiecare clipa putem sa trecem in constiinta noastra ”materie vie” sau putem sa ne inchidem constiinta transformand-o intr-un obiect.
Putem face de toate pt ca aceasta evolutie ne apartine si noi suntem cei care hotaram in ce sens decurge aceasta. Si avem in univers atatea mijloace pentru a crea o lume si sa ne bucuram de ceea ce cream dar si aceleasi mijloace le putem folosi pentru a distruge tot.
*Dar daca ne gandim la persoane, la emotii si sentimente, ce posedam aici cand nu stim a mai trai la gandul ca putem pierde? O alta constiinta? Ne apartine ea noua intr-o asa masura incat sa punem stapanire pe mintea si pe viata ei? Pe ceea ce simte, pe ceea ce vrea si pe ceea ce gandeste?
Posesia unei alte fiinte umane este un atasament adanc, care ne implica pana la nivel de suflet inclusiv iar in noi sunt tipare de existenta care justifica extrem de abil  acest gen de comportament. Eliberarea unui asemenea atasament este prin ea insasi o poarta catre sine si catre celelalte nivele de dezvoltare ale constiintei noastre.
Avem nevoi si le implinim fiind aici, in aceasta lume, impreuna. Cand in noi exista insa incapacitatea sau neputinta de a iesi din granitele unei nevoi se vede in constiinta si exista o conlucrare atat interioara cat si exterioara cu evenimentul pentru eliberarea lui.
Cat timp propria neputinta de a regasi in noi capacitatea de a trai si implini impreuna cu cel de langa, isi gaseste raspuns in nevoia celui de langa noi de implicare exista oarecare echilibru in atasament. Insa in timp, o relatie de la nevoie la nevoie se transforma. Totul se transforma. Chiar daca pecepem si ne dam seama doar dupa un timp.
Ne mai hranim ”artificial” o vreme insa vine un moment cand de la nivel de sineceva ne cheama catre noi si incepem sa mergem catre asta, eliberandu-ne si sufletul si mintea si eliberand asa si un alt suflet si o alta minte. Pentru ca daca sunt aici, fiecare a venit sa ”creasca” si pot sa creasca impreuna firesc asa cum le e parcursul atata timp cat nu sunt ”legate”.
* Exista sanse sa ne vindecam din timp? Adica inainte ca dezechilibrul din noi sa ne inchida constiinta si sa ajunga si in jur?
Cand teama de a pierde pe celalalt ajunge in panica, nevoia noastra e deja destul de mare, iar celalalt cu greu o mai poate acoperi. Exista insa de fiecare data sanse sa putem face ceva pentru cine suntem noi si pentru viata pe care o traim. In intregul ei si pt intregul fiintei noastre si asa si pt tot ceea ce este in jur.
Pot - putem, incepe prin onestitate, in timp ce asumarea procesului de recuperare si mentinerea lui sunt calitati care dezvolta in timp resurse si valori ce ne permit sa aducem echilibru pentru noi si sa ne asezam din nou parcursul implinirii si a vietii pe care am venit sa o traim.
Toate sunt exprimarea noastra la nivel de sine.  Perceptiile pe care la un moment dat le dezvoltam constituie o sursa foarte mare de atasament, sunt trairi personale. sunt deschideri catre o alta dimensiune a noastra si sunt oricum in noi. Ceea ce se schimba in timp este doar forma de manifestare. Ceea ce inseamna ca in noi nivelul respectiv  s-a integrat si s-a stabilizat. Toate sunt rodul unei miscari de transformare interioara in sensul purificarii noastre si a unificarii contrariilor pe care le avem.
Facand din perceptii si capacitati un scop al vietii pe care o traim si al evolutiei ne putem prinde noi insine intr-o dimensiune in care insasi perceptia ne devine o stare de blocaj.
Totul este o energie cu multiple potentialitati de manifestare si toate se leaga intre ele. 
Deci, in concluzie teama de a pierde ne poate folosi. Oricum exista in noi atata timp cat mai e nevoie sa ne aduca ceva aminte, ca suntem inca vii , pentru spirit si pentru constiinta. Si e bine sa mergem mereu si de fiecare data catre cauza.Sa tinem seama de efcetsi de manifestare dar sa ne indreptam si catre cauza si radacina. Exista multe feluri de a lucra in Univers. Si din ele exista unul pentru fiecare dintre noi, sau poate mai multe pentru fiecare.
E bine de mentionat faptul ca eliberarea de atasament nu inseamna detasare si nici indepartare, sau a nu mai fi prezent aici. Ci adevarata implicare, ce provine din faptul ca ceea ce se elibereaza vine din faptul ca ”am inteles” si asa se produce ceea ce se numeste eliberare mai intai si apoi si integrare, in acest fel mentinandu-se valid sensul de a „fi prezent aici”.
Putem folosi mijloacele acestei lumi sa cream un mediu pentru noi si pentru ce avem de implinit aici asa cum credem. Atata timp cat prina asta nu fortam pe nimeni si cat nu ne vindem, cat nu controlam o evolutie, nu proiectam noi insine o viata care nu ne apartine si plecam catre a trai, gandindu-ne ca totul este o experienta de viata prin care plecand de la ”ce este” si intaotdeauna de la atat cat este, putem ajunge si la cine suntem si la cum sa ”il” traim. Si avem cale libera in care armonia de sine poate aduce abundenta. Pentru ca prin abundenta pe care o traim atunci, nu se mai pierde nimeni. Iar ce inseamna asta e un raspuns pentru fiecare dintre noi sa il traim
Acum si in fiecare clipa!

Iubiti-va frumos Miha!

Părinţilor mei

Te-ntâmpin, mult aşteptată clipă,   

şi fac pe raza-ţi infinită întâiu-mi legământ:   

să mă înalţ în floare, să încolţesc sămânţă-necuvânt   

s-adorm, ca voievozii sub o moşie caldă, de psaltire -   

  

te lepăd infinită clipă, cu-n ţipăt veşnic de durere   

şi fac eternă pace cu zeii dimpotrivă şi chiar cu Belzebut -   

pe frunte, c-o privire, pe sfântul tată Gheorghe îl sărut,   

pe maica mea, Mărie, o-ntâmpin, la icoană c-o tăcere.

Parasita!

Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, şi ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăştiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ţinuse pe urmele ei. Pe rând, clopoţelul a trecut la toţi mânjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre dânşii îi ţinea minte încă, pe ceilalţi îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată.

Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viaţă, dar îşi pierduse vederea. Simţea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă şi mai întuneric. Ieslea era în faţă, odinioară o mai zărise, aşa ca prin sită, şi peste o clipă se şterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii şi stete aşa până când glasurile oamenilor, ciripitul rândunelelor, ceşi aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grindă, îi vesti dimineaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecată a rămas de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toţi. Pleacă singură din grajd şi se întoarce singură. Ceilalţi cai, îndată ce ajung în câmp, o iau razna, se împrăştie repede. Dânsa paşte puţin, apoi rămâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiază vine la apă; îşi ştie locul la jgheab; pe lângă ea nu se simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori seara, îşi aduc aminte de dânsa. Atunci aude glasul călăreţului, care goneşte caii, cum o strigă prelung: „Martaaa!” Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinile înalte de lumânărică ce o ating uşor, ca şi când ar alinta-o. Şi parcă întreg câmpul s-a obişnuit cu dânsa, o cunoaşte şi-i e dragă; cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa părului, se ţin după dânsa, se aşază pe crupa lucioasă, se ridică iarăşi, alungându-se unii pe alţii, şi o întovărăşesc până departe. Vine şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins: o ia mai întâi de-a curmezişul câmpului, apoi de-a lungul unei prăpastii grozav de adânci, în care, dacă ar putea să se uite, ar cădea ameţită poate. Merge drept pe marginea povârnişului, înfăşurată în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta miraţi, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; câinii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de dânsa. În grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, îşi găseşte întotdeauna fânul. Iarna e ca într-o pivniţă; şi noaptea, când viscolul geme la ferestre ca un uriaş rănit, ea se culcă jos între paiele moi, şi, neliniştită, aşteaptă să audă a doua zi glasul unui om...

În dimineaţa aceasta o luă încet-încet din grajd. Se simţea slabă; când intră în câmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbuşea, vroi să pască, smulse câteva fire de iarbă şi se aşeză, ca niciodată, jos. Întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creştetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prăjite, şi iarba se încălzi sub dânsa ca într-un culcuş. Şi deodată, vântul începu să sufle, cu suspine adânci, venite cine ştie din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinile şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra, păsările alergau grăbite, scoţând ţipăte de spaimă. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploii. Se sculă în picioare, îngrijată, când cele dintâi picături căzură plescăind pe trupul ei. În câteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbuşit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fugă; şi prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaaa!” şi a doua oară: „Martaaa!” Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, păşind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se afundau şi ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge; se opri deasupra deschizăturii adânci, în fundul căreia şuvoiul gâlgâia înfuriat. Şi, fără de veste, i se păru că se mişcă sub ea pământul; nici n-avu vreme să se înfricoşeze, malul se desprinse mai întâi domol, răsturnând-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o până în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesubtul căruia fierbea pârâul. Şi vântul, care sufla printre malurile prapastiei, curgând şi dânsul ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit.

Iubiti-va frumos Miha!

Vreau sa divortam

În timp ce soţiab mea servea cina, i-am luat mâna şi i-am spus:.'' Trebuie să-ţi vorbesc'' Ea a dat din cap şi a mâncat calma. Am vazut durerea in ochii ei .... ...acea tristeţe care imi blocheaza gura ...mi-am facut curaj şi i-am spus: '' Vreau sa divorţam''. Ea dezgustată a spus încet:'' De ce?''. In acea noapte nu am vorbit şi ea a plâns toata noaptea. Eu ştiam ca ea vroia să înţeleagă ce se întâmplă cu căsătoria noastră, dar nu am putut raspunde ....a pierdut inima mea, din cauza altei femei ... Ana!  Eu n-o mai iubeam asa de mult pe soţia mea ... am fost aşa de trist ... m-am simtit vinovat,  motiv pentru care am semnat actul de separare, care ar spune ca sotiei mele iar rămâne casa, masina si 30% din afacere. Atunci când a văzut actul de separare l-a rupt in o mie de bucăţi '' Cum?! Am petrecut zece ani din viata noastra impreuna si acum ma lasi pentru alta?!''. Mă simt aşa de rău pentru tot acest timp pierdut cu mine ... pentru toate energiile .... dar nu am putut face altceva ... acum o iubesc pe Ana. Dintr-o data sotia mea a inceput sa urle şi a plâns continuu. Era furioasa şi dezamăgita .... ideea de divorţ a inceput să devină realitate. Ziua urmatoare m-am intors acasă şi am gasit-o stând la biroul ei în dormitor ... scria, nu am mancat nimic la cina si m-am dus la culcare ... am fost foarte obosit dupa o zi petrecuta cu Ana. In noapte m-am trezit şi am văzut-o pe soţia mea tot acolo la birou ... M-am întors şi am continuat să dorm. Dimineaţa următoare soţia mea s-a prezentat la mine, cu niste condiţii pentru a "accepta divorţul”. Nu a vrut casa, nu a dorit nici masina ...si nici afacere. Maine incepea o noua luna,  in acea lună ar trebui să trăim ca şi cum nimic nu s-a intamplat,  raţionamentul său a fost simplu:'' Fiul nostru are examene in aceasta luna si nu terebuie sa-l ingrijoarm cu problemele noastre.'' Am fost de acord, cu toate acestea, ea a făcut o doua cerere. '' Trebuie să ne amintim de ziua în care am fost căsătoriti, atunci când m-ai luat în braţe şi m-ai dus în dormitorul nostru pentru prima dată. ... dar în această lună, în fiecare dimineaţă trebuie sa ma iei in brate pana la usa de iesire''. Am crezut ca si-a pierdut mintea, dar am fost de acord ca să nu strice vacanţa de vară. I-am povestit Anei. Ana care a inceput sa rada spundând:.'' Indiferent de ceea ce trucuri a inventat soţia ta ... spune-i ca esti al meu'' . De mult timp eu si sotia mea nu am avut o lungă "confidenţialitate", aşa ca când am luat-o prima zi in braţe am fost atât jenat .... dar fiul nostru a fost în urma noastra si ne aplauda spunand : '' Tata esti tare, ai luat-o pe mama în braţe "! Cuvintele lui erau ca un cuţit în inima mea .... am mers zece metri, cu soţia mea, în braţele .... Ea a închis ochii şi a spus încet:. '' Nu-i spune nimic despre divorţ ..te rog'' . Am fost de acord . Am lăsat-o la uşa şi ea a ieşit şi a plecat să ia autobuzul pentru a merge la munca. A doua zi, am fost mai relaxat ... ea se sprijinea pe pieptul meu ... Am simtit parfumul ei pe bluza mea. Am realizat ca a trecut mult timp de cand nu m-am mai uitat la ea, deoarece am uitat .... am realizat ca nu mai e atât de tânără ... câteva riduri pe fată,  fire de păr albe. ....! M-am intrebat: "ce am făcut de am reduso, astfel? " A patra zi, luând-o în braţe, cum se intampla în fiecare dimineaţă am simţit că intimitatea s-a întors la noi .. .. aceasta a fost o femeie care mi-a dat zece ani din viaţa si tinereţea ei, un copil .... , pentru ca urma sa ne apropiem mai mult şi mai mult . Nu am spus nimic din respect pentru Ana! Fiecare zi a fost mult mai uşor să o ridic si a trecut luna repede.Credeam ca am fost obisnuiti sa o ridic şi pentru că fiecare zi care a trecut o simtiteam mai lejera. Intr-o dimineaţă ea a fost indecisa cu ceea ce sa poarte ... a încercat totul şi a zis:'' Hainele imi sunt mari''. Mi-am dat seama că ea a pierdut in greutate ... Deci, de accea era asa de uşoară, am realizat brusc că a fost în depresie ... prea multă durere şi suferinţă. Fară să imi dau seama am atins părul ei ... fiul nostru, a intrat brusc în camera noastră şi a spus:'' Tati e timpul pentru a o duce pe mama în braţe (pentru el a devenit un moment fundamental al vieţii sale). Am luat-o pe soţia mea in brate am simtit un fior care a schimbat modul în care vedeam divortul. Am inceput sa o iau ca prima data cand am luat-o acasă atunci când ne-am casatorit ... ... Am vrut să plâng. Ultima zi am facut acelasi lucru si a spus:''Nu mi-am dat seama că am pierdut intimitatea cu tine''. Fiul nostru a trebuit să meargă la şcoală şi l-am însoţit eu cu masina. Sotia mea a ramas acasa. M-am dus la muncă .. dar la un moment dat am trecut prin fata acasei lui Ana m-am oprit .. şi am fugit în sus pe scări ... ea mi-a deschis uşa şi i-am spus: ''Iarta-ma .. dar nu vreau sa divorţez de soţia mea "... s-a uitat la mine  şi a spus: ''Eşti nebun? '' I-am răspuns:'' Nu .. e doar că îmi place soţia mea ... a fost un moment de plictiseala si rutina in care ne-am departat .. dar acum mi-am dat seama de adevăratele valori ale vieţii, azi am dus-o în braţe, mi-am dat seama că trebuie sa o fac pentru restul vietii mele! '' Ana mi-a dat o palma si mi-a inchis usa in fata. Eu mergand în jos pe scări repede, am condus şi m-am oprit într-un magazin de flori. I-am cumpărat un buchet de trandafiri si fata de la magazin mi-a spus: ''Ce vreti sa scrieti pe bilet? '', '' Nu imi pasă de nimic dar o sa te iau în braţe în fiecare zi din viaţa mea până ce moartea ne va desparti "Am venit degraba acasa, am urcat scările şi am fugit sus în camera fericit şi cu un zâmbet pe buze, dar soţia mea ...... a fost pe jos ... morta. Ea lupta impotriva cancerului! Şi eu în loc sa imi dau seama ce se intampla.. am fost ocupat cu Ana. Sotia mea mi-a cerut accea perioada de timp pentru că ea ştia că era pe moarte. ''Deci... ca fiul nostru să nu sufere traume i-a rămas imprimat în memorie ca are un tată minunat şi o mamă iubitoare. ''
Acestea sunt detaliile care contează într-o relaţie ... nu casa .... nu masina .... nu bani ... acestea sunt lucruri trecatoare, care par să creeze o viata frumoasa si o casnicie perfecta. Sa încercăm întotdeauna să ne păstram căsnicia fericită ... intotdeauna sa ne amintim prima zi a acestei frumoase povesti de dragoste. Uneori nu ne dam seama de ceea ce avem pana cand nu il pierdem....

Iubiti-va frumos! Miha!

ECOUL PLOII

Ecoul ploii a rămas închis
În lacrimi ofilite şi suspine…
Îl auzeam în focul ce s-a stins

Îndurerat de dorul după tine,

Îl auzeam în toamna ce s-a scurs
Prin inima-mi pustie, -ntunecată,
Când ai plecat, şi nu credeam atunci
C-o să mai pot să te aud vreodată.

Sărutul ne-a fost smuls de timp, ciobit
De suferinţă, patimi şi minciună.
Nu am ştiut să fim mereu copii,
Nu am ştiut să plângem împreună!

Acum e prea târziu viaţă să dăm
Iubirii vechi din lacrimile moarte,
Căci am greşit murind de-atâtea ori
Sub masca unor zâmbete deşarte…

(From> Octavian)

Oarba

Din iubire mi-ai spus şoapte,
luminânde peste noapte.

Din al inimii tumult,
curcubee ai făcut.

Ochii de i-aş ridica,
m-ar orbi, dragostea ta!

Lectii...

 Viata iti da multe lectii de-a lungul timpului. Cu siguranta pe multe le pierdem din vedere, pe altele le ignoram doar pentru a le invata mai tarziu, iar pe unele le invatam pe loc pentru ca nu avem de ales.
Da, acum stiu sigur ca la scoala era mult mai simplu… Cu timpul, mi-am dat seama ca dorinta pe care ne-o punem cu totii cand suntem mici, si anume “vreau sa fiu mare” se implineste fara doar si poate cam la toti. Si nu e deloc atat de simplu precum ne imaginam.

Am mai invatat si faptul ca distanta face parte dintre lucrurile care sunt relative… doi oameni care stau unul langa altul pot fi la fel de departe ca doi oameni aflati la mii de km distanta! Apropierea se face cu sufletul.
Timpul sterge doar amintirile care nu au nici o valoare. Pe cele care au contat si vor conta le pastreaza intacte. In amintiri, oamenii pot ramane la fel cum ii stiai tu chiar daca ei intre timp s-au schimbat altfel decat cum sperai sau pur simplu au plecat inainte de vreme. Inima pastreaza o multime de comori.

Mi-am dat seama ca in prezentul nostru, sa fi exagerat de sincer e un mare defect din cauza caruia ai multe de pierdut. Da. In schimb, cred ca diplomatia e o mare calitate, pe care tot mai putini o pastreaza.
Acum stiu ca o inima facuta bucati se vindeca in timp. Ea trebuie tratata cu multe lacrimi, cu multe pareri de rau, cu multa durere, apoi cu oameni noi, cu alte zambete, cu alte imbratisari.

Am ajuns si la concluzia ca e important sa faci ceea ce iti place. Iar daca nu ai ceva ce iti place sa faci, trebuie sa cauti pana gasesti. Altfel, irosesti timp pretios devenind frustrat si enervandu-i pe altii fiind atat de morocanos si de posac.
Stiu ca e bine sa fi rabdator, calm, dar eu cred ca am ramas ramas putin in urma la lectia asta. Mai stiu si ca singuratatea e buna, e placuta uneori, dupa care devine sufocanta. De aceea, prefer oamenii in jurul meu.

Am invatat sa ma “lupt” cu oamenii ca sa raman in picioare!
Am invatat sa ma “lupt” cu mine ca sa imbunatatesc cate ceva.
Dar cel mai important lucru pe care l-am invatat este ca lectile cele mai importante le invatam cu ochii in lacrimi si cu inima in genunchi. Altfel, nu le invatam deloc.
Si totusi, mai sunt atat de multe…de invatat.

www.iriab.com 

Iubiti-va frumos, Miha!