Astazi.... Oare am pacatuit?...dar ieri?...sau alaltaieri? ... Cred că toată viața asta de la prima răsuflare ...e un dulce păcat... apoi mereu vin la Tine și-ți dezvălui neputințele mele...n-ai încotro...stiu că te plictisesc...mă plictisesc și eu..., dar curios..că nu mă pot plictisi în a le repeta... ce ironie!!! Când ai sa te saturi și Tu de mine oare ce-am să fac? ceilalți nu mă ascultă...de fapt nici n-am încercat a le spune ceva... Ceva-ul meu e nimic-ul lor... Tristețea și neîmplinirile lor mă încarcă într-un mod neașteptat...mă apasă... și totuși ascult...citesc...mă consum! Imi dau seama că le ofer timpul meu, răbdarea mea, sfaturi gratuite, înțelegere, mângâiere...însă nu-i pot molipsi cu dragul de viață și veselia mea și asta mă apasă și mai tare...de ce să ascult mereu aceeași piesă cu același sfârșit previzibil?...mie-mi plac piesele unde sfârșitul poveștii îl fac eu așa cum îmi place mie... Astăzi m-am rugat așa cum mi-ai zis ...și-mi place...pentru că în rugăciunea mea pot să iubesc orice și pe oricine, oricând și oricât de mult. În rugăciune îmi pot topi orele, zilele și gândurile ... În rugăciunea mea sunt un înger...iar îngerii nu se pot vorbi de rău ...îngerii își desfac inima și miroase a dragoste ... Suflete al meu ...te las să zbori dar îți voi da motive să te întorci... Fiecare prin sufletul celuilalt ...zboară spre ceva...totuși există o cale.... În noapte asta mă cuibăresc lângă Tine...în alte brațe nu-mi priește....alte mâini nu mă pot mângâia....alte șoapte nu mă pot alina....o altă tăcere nu mă poate adăposti...pe un alt umăr nu mă pot sprijini... ține-mă aproapte de Tine...astăzi nu vreau să mor...astăzi mă rog, nu să mai iubesc...ci să mă iubești, să mă lași în cămăruța inimii Tale...promit să nu trântesc ușa ...vreau ca prezența mea să aducă fericire!!
Când mi-am dat seama că-l iubesc, când ochii mei au putut să vadă ce se întâmplă în interiorul trupului, atunci am înțeles că nu am cum să înțeleg de ce inima lui, dintre toate miile de inimi care zvâcnesc în jurul meu, s-a oprit să bată tocmai alături de a mea. De ce el poate să mă iubească atunci când eu nu am reușit niciodată să descifrez sensul iubirii? De ce el îmi spune că sunt soarele de pe cer când eu nu am nimic din strălucirea lui? De ce mă iubește chiar și atunci când eu îi spun că l-am ucis în inima mea, că l-am rătăcit, că pot trai la fel de bine și fără el? Oare pentru ca el știe atât de bine ca nu aș putea să o fac niciodată?...
Îmi simt simțurile amețite de trufia convingerii că m-am născut sub steaua norocoasă a unei grozave intuiții. Este care mă salvează de cele mai multe ori din păcatul egoismului și a unei prea mari iubiri de sine. Prin intermediul ei, încredințarea că nu sunt nici cea mai frumoasă, nici cea mai deșteaptă și nici cea mai dulce femeie din lume se apropie de certitudine. În fiecare dimineață îl mint conștient și în mod voit, iar el îmi acceptă minciunile, zâmbind și fără a vedea vreo latură tendențioasă în ele. Îl mint ajustându-mi naturalețea și frumusețea, pierd minute bune pe zi mascându-mi cearcănele, făcându-mi ochii să pară mai frumoși decât sunt în realitate sau dând obrajilor culoarea pe care cu siguranță nu o au.
De ce ar putea să nu mă iubească? Pentru că, la fel ca toate femeile, sunt fericita deținătoare a puterii de a crea un nou suflet din propriul trup și că, spre deosebire de multe dintre ele, îmi asum dreptul de a întârzia apariția unei noi vieți... Pentru că i-am promis că o să fac un copil pe timp de dragoste și acum, când ea este în toi, mă gândesc că nu ar strica să păstrez dragostea pentru totdeauna, lăsând chinurile facerii pentru mai târziu.
Și iată și alte motive pentru care ar putea să nu mă iubească. Câteodată sunt (cu greu aș putea să recunosc că acest lucru se întâmplă de cele mai multe ori) geloasă și posesivă. Pot sa ucid din priviri pe cei (mai bine zis pe cele) care au curajul de a se apropia prea mult de ceea ce consider că este al meu. Nu mă interesează disperarea lipsei de pereche a altora atâta timp cât eu mă lăfăi în confortul iubirii mele. Cu toate că nu am nici cel mic drept să cer protecție, sprijin sau răsfăț, îmi place să mă simt cea mai râzgâiată persoană în viață și cred cu toată convingerea că merit toate acestea.
Plâng la filme care lui îi provoacă un zâmbet pe buze, vărs lacrimi amare atunci când pierd prietenia unei persoane la care am ținut, râd și sunt puternică atunci când el se așteaptă să am crize de sensibilitate. Îmi pasă de cei cărora eu le sunt indiferentă. Îmi place să creez lumi alambicate când lumea, în existența ei, este simplă și banală.
Când simt că nu mai am putere, mă prăbușesc alene în abisul disperării . Mă sufoc de dorința de dragoste chiar și atunci când el îmi oferă suficient de multă. Iar câteodată, atunci când trec prin crize de amnezie, uitând și ignorând ceea ce am, mă apucă un dor cumplit de ceea ce nu am și nu am avut. Și apoi... nu știu să iubesc cuminte. Prinsă în adevăruri neîntregi și nerostite, iubesc în schimb neprefăcut, întreg, rotund, până aproape de obsesie. Iar el... cu toate acestea... mă iubește. O simt dimineața când mă privește în oglindă în timp ce îmi arunc stângaci fardurile pe față, îmi dau seama de acest lucru seara când îmi șoptește că o sa-i port copilul când o sa mă simt eu pregătită, când gelozia mea îi provoacă amuzament, întărindu-i convingerea că este iubit sau când mă strânge in brațe dorindu-și ca eu să fiu... eu, și nu altcineva. Iar eu, la rândul meu, îl iubesc pentru toate acestea.....și încă mă iubește...chiar dacă nu-mi mai vede ochii și nu-mi mai simte trupul...sunt sigură că suferă, cum sufăr și eu....și totuși nu facem niciunul nimic...oare chiar toate astea au fost o șaradă, o piesa de teatru...daca da...atunci aplauzele mele…ești cel mai bun actor....cu prietenie....
Iubiti-va frumos, Miha!!
Nu de mult ma intreba unul din ”cititorii” mei, de ce nu mai scriu...si singurul raspuns care mi-a venit in minte a fost ca...scriu si sunt inspirata doar atunci cand sufar...oamenii au ceva de spus doar atunci cand sunt sfartecati pe dinauntru....cand simt ca oricui ar spune ceea ce simt...nu-i intelege oricum nimeni....
Astazi...nu stiu daca sufar sau nu...cert e ca sunt intr-o amorteala...probabil cand am sa mi revin...imi voi da seama....si chiar daca sccriu oricum nu veti intelege nimic....:)
Nu rareori am auzit de ”adulter” si ma gandeam la total altceva decat ceea ce ar insemna de fapt.....
Cica de fapt adulterul...este tradarea fidelitatii conjugale....ce nasol suna....asta se aplica doar in cazul in care esti casatorit...pentru ceilalti se numeste desfrau....si mai nasol...ce impact au cuvintele astea....
Parintele Cleopa spunea ca adulterul este ”caderea din harul casatoriei..caci iubirea dintre sot si sotie isi are origine in iubirea divina si ca prin aceasta iubire ar fi mereu in comuniune cu Dumnezeu.” ....De fapt, nu exista decat o singura iubire, iar
celalalte nu sunt decat fulgurante sau continue participari. Casatoria
face din actul iubirii o realitate noua, conferindu-i o structura fundamentala.
Totusi, sotii nu poseda iubirea, asa cum poseda alte lucruri. Tocmai din aceasta cauza nu exprima o stare
fixa, un orizont inchis, o realitate incremenita in imobilitate. In conceptul
de iubire personala, care dobandeste in casatorie un caracter de fidelitate,
e vorba de o unitate harica data si, de un proces de daruire
si asimilare in necontenita crestere, o viata de continua modelare...lipsita de frustrare si plictiseala...
E vorba despre o relatie vitala de implinire reciproca
a madularelor ce fac parte din unitatea unui intreg pecetluit cu harul
casatoriei. Aceasta “nastere din nou" presupune mentinerea iubirii in flacarile
necontenite ale purificarii, implica necesitatea unei asceze. Pana cand casatoria, ca fapt de viata
spirituala, intra defnitiv in marele viitor al Imparatiei lui Dumnezeu,
cu alte cuvinte, se mai afla inca in aceasta lume, in viata conjugala ramane
posibilitatea destramarii unirii intemeiate pe dragoste, posibilitatea
desfacerii binomului spiritual. Acest lucru se savarseste cica prin adulter.
E adevarat insa ca ramane si posibilitatea concilierii celor doi soti in
acelasi "trup tainic" care a fost dezmembrat.
Adulterul este un fenomen abominabil,
o tradare si o apostazie, un rau care incepe in lumea spirituala si tot
aici se consuma. Infidelitatea este atragerea vointei unui sot spre neant,
o tagaduire a fiintei, a creatiei lui Dumnezeu, o negatie in care este
cuprinsa impotrivirea fata de har, caruia vointa razvratirii i se opune
cu indaratnicie. Gravitatea acestui pacat nu apare in constiinta sotului
tradator in toata amploarea si profunzimea lui, decat atunci cand este
privit din perspectiva efectelor sale ultime, in eternitate. Dintr-un parazit
al firii, pacatul adulterului devine o tagada, devine anti-har: Sensul iubirii
sponsale se refera la biruinta vesniciei, mai bine-zis, la patrunderea
eternitatii in timp sau la introducerea temporalului in eternitate, echivaland
cu o victorie asupra infernului si a puterilor sale. Dimpotriva, adulterul
e o infrangere, o daramare a unui templu. Pacatul se introduce acolo unde
a domnit harul si in locul plinatatii dumnezeiesti se casca o prapastie
de nefiinta in insasi zidirea lui Dumnezeu, deschizandu-se astfel in viata
conjugala portile iadului. Adulterul mai inseamna si dezagregare cosmica,
uciderea naturii.
Multi privesc acest aspect ca fiind o gluma, dar oricare a r fi forma ei, infidelitatea conjugala /desfraul este una din crimele cele mai grave care-ti ucid constiinta si in speta cea religioasa.
Calcand in picioare drepturile cele mai sacre inscrise in suflet desfraul acesta pe cale de tradare si
sperjur, rapeste si prostitueaza un trup ce este propietatea altuia, aduce
dezolare si ruina in societatea domestica, otraveste izvoarele vietii,
dispretuind legile privitoare la propagarea neamului omenesc, corupe bucuriile
si satisfactiile paternitatii, ruineaza natura, distruge suflete. Dupa toate acestea, nu-i
de mirare ca popoarele, care au ajuns consiente de efectele adulterului,
chiar acelea care priveau la inceput desfraul ca pe un act indiferent din
punct de vedere moral, l-au urmarit si pedepsit fara crutare.
Acesta decadere este la fel de grava atat pentru femei cat si pentru barbati...dar mai ales pentru femei...cele constiente de acest lucru, cunoscatoare a legilor crestine....trebuie sa iubeasca prea mult omul ca sa incalce Dumnezeiurea...pentru ca ea, femeia este ”mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat Serafimii” ...e portretul femeii desavarsite...a femeii iubitoare de Dumnezeu, a femeii ca o buna sotie, buna mama.... pentru ca femeia este preoteasa iubirii....in aceasta lume.....
Nu stiu cati din cei participanti la slujbele crestin ortodoxe au fost atenti la juramantul depus in fata lui Dumnezeu in momentul casatoriei...dar cel mai frumos lucru, sau cel putin din punctul meu de vedere...este cel prin care sotul spune sotiei ” PRIN IUBIREA TA LEAGA SUFLETUL MEU”, nu prin banii tai, nu prin frumusetea ta, ci doar prin iubire....acestea sunt cele mai curate vorbe pe care le poti adresa unei persoane....de aceea femeia care-si pierde cinstea darama un cult si lasa loc inchinarii la idoli...
Acum ce sa spun....decat sa incercati sa construiti cat mai multe temple...nu le daramati, ca dragostea cea fuleratoare e de multe ori amagitoare...si uneori sunteti in stare sa va vindeti sufletele pentru cateva momente de fericire...dar renuntati la vesnicie doar pentru un ”moment”...si va daramati voua templul si il daramati si celuilalt...pentru ca ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate desface...cu toata dragostea si cu toate eforturile lui....visati, iubiti, traiti....
Probabil prea tarziu....am "descoperit" aceasta bucurie iar acum un singur regret am...
ca toti acesti 30 de ani, nu au fost traiti mai intensi, mai plini de amintiri, mai colorati,..ca nu am daruit mai mult celor care au avut nevoie...ca nu m-am putut abtine sa nu judec...ca nu am iubit mai mult, nu m-am rugat mai mult, ca nu am tipat atunci cand simteam nevoia...ca nu cantam cand sufletul imi exalta, ca m-am daruit fara doar si poate ....devenind sclava nevoilor de zi cu zi...ca am intarziat in fiecare statie a vietii mele....pierzand trenul ce-mi avea vagoane zilele, orele, secundele....
ca in tot acest timp...niciodata nu mi-am facut cu adevarat planuri....ca timpul meu in loc sa ti-l daruiesc tie...oricare ai fi fost tu,...l-am pierdut printre hartii.....
niciodata nu m-am gandit cu adevarat ce vreau sa fac, daca-mi place ceea ce fac,
cum sunt, sau cum as vrea sa fiu, si nu cum ma percep ceilalti....
imi dau seama ca pentru atata timp am confundat placerile si patimile, cu bucuria, cu fericirea.....cand exista totusi o diferenta atat de mare intre ele...
chiar si acum cand scriu...ma gandesc ce m-a determinat sa incep sa astern aici...si de ce vorbesc despre asta...cand ar fi atatea de spus....dar nu reusesc sa-mi dau un raspuns...nu stiu ce ma inspira, nu stiu ce ma face fericita, nu stiu ce-mi provoaca bucurie sau din ce motive plang....
cum sa ma inteleaga ceilalti cand vorbind cu mine...nu reusesc eu sa ma inteleg...ce caut de fapt, ce vreau?
o fi fericirea?...probabil...dar nu stiu cum sa o definesc in termenii vremurilor noastre...daca citesc in dex vad de fapt ca e o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina....
stari de multumire sufleteasca,...tot am avut, dar a lipsit de aici "ïntensa"si mai ales "deplina"...
cred ca de fapt deplinul meu e undeva acolo...sta pitit si asteapta sa tind spre mai mult decat spre o stare de bine...mai degraba este acel grad de exaltare ultim al fiintei umane...
Pe semne ca toti am fost creati sa fim fericiti ...doar ca nu am invatat cum sa o facem, ...si ca avem nevoie de o fericire dincolo de orice palida bucurie materiala...ca avem nevoie de acea stare de implinire continua a fiintei noastre...
Am incercat atatea tipuri de fericiri...dar toate m-au ranit intr-un final...niciuna nu a fost sanatoasa...
am incercat fericirea...dobandind lucrurile de care credeam ca am nevoie...ce scurte fericiri...
am incercat fericirea ...de a fi stransa in brate ... o fericire care de cele mai multe ori nu depinde doar de mine...
de o singura fericire nu as putea vorbi....de cea de-a fi mama,......dar si aici ca sa ajung...asa cum ma stiu...ar trebuie sa dobandesc mai intai fericirea desavarsita a strangerii in brate,....
in final cred ca singura fericire de care ar trebui sa ma ingrijesc...cel putin in cazul meu, in aceasta seara, la aceasta ora...ar putea fi legata de .....
Comuniunea cu Dumnezeu ce ar putea fi ultimul garant al fericirii mele.....
dar multumita si fericita!
Multi ma considerati proasta, limitata si lipsita de ambitii. De ce? Pentru ca nu am prioritati materiale, asa cum au marea majoritate. Pentru ca nu am visat niciodata ;a o functie pompoasa pe cartea de vizita si pentru ca nu mi-am dorit sa fiu o femeie de cariera si nici o femeie fatala. Pentru ca nu mi-am cautat barbati bogati, care sa imi asigure ~ un trai linistit~. Pentru ca nu am facut nici un efort ca sa dobandesc lucruri care creaza o imagine anume in fata lumii. Pentru ca nu traiesc pentru lume.
Pentru mine imaginea din oglinda mea este mai importanta decat felul in care ma percepe lumea. Iar imaginea mea nu inseamna zorzoane si opulenta. Nu vreau sa fiu etichetata si apreciata pentru lucrurile mele. Si am o alta notiune asupra succesului.
Poate ca da, sunt o proasta...dar o proasta care isi cauta doar fericirea si implinirea sufleteasca, iar la mine notiunea de sufletesc nu merge la unison cu material. Pentru ca nu ma irosesc in incercarea de a dovedi lumii ce am si ce pot. Pentru ca stiu ca orice lucru e trecator. Si orice cariera. Si ca a fi este mai important decat a avea. Ca a trai este mai important decat orice.
Nu, nu am avut o stima de sine mai ridicata si nici nu am fost mai fericita atunci cand m-am plimbat in limuzine.
Nu am fost mai fericita si nici mai iubita atunci cand am avut alaturi un barbat bogat. Etichetele nu mi-au dat un plus de valoare...
Cu toate acestea tin la calitatea vietii si nu mi lipseste nimic. Am tot ce-mi doresc pentru o viata modesta, dupa bunul plac, fara sa fac compromisuri si fara sa ma vand...Si poate ca tocmai lipsa ambitiilor materiale m-au facut sa ajung totusi sa nu duc lipsa de nimic.
Cei care au ambitii de copii saraci si de cenusarese, ii subestimeaza si ii compatimesc pe cei care nu au ambitiile lor. Habar nu au ca, de multe ori ar trebui sa-i invidieze....Dar ei privesc de sus si se simt superiori...desi sunt atat de saraci, incat nici macar propria lor viata nu le apartine. Se vand pentru lucruri trecatoare, pentru imagine si uita sa traiasca. Apoi se trezesc intr-o zi privind in urma si realizeaza ca nu au familie, prieteni, ca nu s-au bucurat de viata.
Sper sa raman o fiinta cu asteptari realiste. Prefer viata, nu sacrificii inutile pentru a ma `ridica` la standardele impuse de societate.
Poate ca o fi onorant sa fii manager, sa locuiesti la vila, sa conduci masini de fite si sa te lauzi ca ti-ai petrecut concediul in strainatate, la resorturi de lux....Dar sunt unii care nu isi doresc decat sa mearga cu drag la munca...si care se pot simti bine mergand cu autobuzul sau pe jos...care impart fericirea inghesuiti pe o canapea mica intr-o mansarda..care gasesc un Rai in orice loc de pe pamant....
Pentru mine mai onorant este sa fiu om, sa nu fiu sclava banilor, sa nu fiu nevoita sa fac compromisuri pentru a ma mentine undeva anume, sa muncesc cu drag, sa am o casa modesta dar care sa imi fie camin si care sa fie mereu plina de prieteni, sa am suficient cat sa pot darui si altora, sa nu traiesc doar pentru mine...
Poate ca sunt o proasta...dar macar nu am frustrari, complexe de inferioritate. Libera. Am alte valori. Am alte vise si idealuri. Nu am sa-mi mai aman fericirea....
Henry D. Thoreau zice: `Exista un singur tip de succes: acela de a face din propria viata ceea ce vrei`
