Cît de departe sunt toate! - selectie din E.C.

Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere într-un colt îndepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am cîstiga nimic. Dar ce sa cîstigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîstig n-are nici o importanta, care sînt iremediabil nefericititi si singuri. Sîntem toti atît de închisi unul altuia! si daca am fi atît de deschisi încît sa primim totul de la celalalt sau sa-i citim în suflet pîna în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viata, încît te întrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficienta în vointa de a trai si a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cînd nevazîndu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scîrba de oamenii care în agonie se stapînesc si îsi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzatoare decît în singuratate. Toti aceia care se vor înconjurati în agonie de prieteni o fac dintr-o frica si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sa-si uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de orice limita?

Sîntem atît de separati de toate! si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adînca si mai organica este moartea din singuratate, cînd însa si lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zîmbete, de prieteni si chiar de moarte. si te întrebi, paradoxal, daca mai exista altceva decît neantul lumii si al tau.

Love come here

vis urat..

Alergand frenetic printr-un spital de boli mintale dupa sufletul meu evadat din propria inchisoarea carnala. Luandu-i urma, izbindu-ma de pereti pentru ca eu nu pot trece prin ei, ma umplu de vanatai si julituri. Cad, ma ridic si alerg din nou, cautand camera cu camera, etaj cu etaj si-mi fuge privirea spre geam… Urat peisaj! Cautand tot inainte, iar camere si usi trantite, coborand pe trepte subrede ajung in bezna subsolului si ma pierd… Sufletul scapa si incep sa urlu de furie cu toata puterea. Geamurile spitalului se sparg, peretii se crapa si cad, se face lumina si vad o silueta indreptandu-se spre mine si-mi spune cu o voce cunoscuta: “Iar ai visat urat?"

Iubim prea mult...

Cand a iubi inseamnă a suferi, inseamnă că iubim prea mult.

Cand aproape toate conversaţiile noastre cu prietenii se invart in jurul LUI - problemele lui, gandurile lui, sentimentele lui - şi aproape toate propoziţiile noastre incep cu "el...", inseamnă că il iubim prea mult.

Cand ii găsim scuze pentru indispoziţiile, iritările, indiferenţa sau tăcerile prelungite, punandu-le pe seama unei copilării nefericite şi incercăm să acţionăm ca terapeuţi, inseamnă că il iubim prea mult.

 Cand nu ne plac valorile lui, comportamentul si caracerul lui, dar le suportam, gandindu-ne ca daca suntem indeajuns de atragatoare si tandre va dori sa se schimbe de dragul nostru, inseamna ca il iubim prea mult.

Cand relatia cu el ne pericliteaza fiinta emotionala, si poate chiar sanatatea si integritatea corporala, e deja clar ca il iubim prea mult.

In ciuda durerii si insatisfactiei la care da nastere o iubire exagerata , este atat de obisnuita pentru foarte multe dintre femei, incat ajungem sa credem ca asa trebuie sa decurga o relatie intima. Multe dintre noi au iubit in felul acesta cel putin odata in viata, iar pentru altele asemenea relatii au fost ca un leit-motiv. Cateodata partenerul de viata si relatia cu el devin atat de obsedante incat nici nu ne mai comportam normal.

Ai inteles ca relatia pe care o ai, nu este ceea ce iti doresti, si totusi iti vine atat de greu sa ii pui capat... Dintr-o iubire normala a devenit una exagerata, mai ales cand partenerul vezi ca este nepotrivit indiferent sau indisponibil si totusi nu poti renunta la el, ba chiar il doresti mai mult si avem nevoie de el mai mult ca inainte…si asa ajungem sa vedem cum nevoia de dragoste, dorinta arzatoare de a iubi…dragostea insasi se transforma in dependenta.

Dependenţa e un cuvant inspăimantător. Ea imi evocă imaginea drogaţilor ce-şi injectează heroină in vene şi se autodistrug incetul cu incetul. Nu imi place cuvantul şi refuz să aplic acest concept relaţiei cu bărbaţii. Dar multe, foarte multe dintre noi am devenit "dependente de bărbaţi" şi, ca in oricare alt caz de dependenţă, trebuie mai intai să recunoaştem gravitatea problemei, inainte de a putea incepe tratarea ei.

Dacă te-ai găsit vreodată in situaţia de a fi obsedată de un bărbat, ai bănuit probabil că la originea acelei obsesii nu era dragostea, ci teama. Femeile care iubesc obsesiv sunt impovărate de teamă - teama de singurătate, teama de a nu fi demne de iubire, teama de a nu fi ignorate, abandonate sau distruse. Ne dăruim dragostea in speranţa că bărbatul de care suntem obsedate ne va alunga temerile. in loc de asta, temerile şi obsesiile noastre se adancesc pană intr-atat, incat dorinţa de a dărui dragoste pentru a primi, la randul nostru, iubire, devine izvorul de energie al vieţii noastre. Şi pentru că strategia noastră nu dă rezultatele scontate, ne străduim şi iubim şi mai mult. Iubim peste măsură. Nu intenţionez să susţin că femeile sunt singurele care iubesc in exces. Sunt şi bărbaţi care se lasă obsedaţi de o relaţie cu aceeaşi fervoare ca şi femeile; sentimentele şi comportamentul  lor işi au rădăcinile in acelaşi gen de experienţe. Cu toate acestea, majoritatea bărbaţilor care au suferit  nu dezvoltă o dependenţă relaţională.

Este o ironie a vieţii că noi, femeile, suntem capabile să răspundem cu atata compasiune şi inţelegere la suferinţa altuia dar rămanem oarbe la propria noastră suferinţă, şi orbite de aceasta. Ştiu asta din proprie experienţă, căci am fost eu insămi o femeie care a iubit prea mult, timp indelungat, pană cand sănătatea mea fizică şi emoţională s-a deteriorat intr-atat, incat am fost nevoită să-mi examinez mai serios felul in care mă raportam Ia la cei din jur.

Sper ca tot ceea ce scriu aici să nu fie doar un impuls pentru a deveni conştiente de realitatea condiţiei noastre, ci mai ales sa va  fie  incurajare de a incepe să va schimbati mai intai prin separarea iubirii de obsesia faţă de un bărbat, iar apoi prin redirecţionarea acestei iubiri către propria vindecare şi spre propria viaţă. Ar trebui probabil sa scriu o lista lunga de sfaturi ce ar fi necesare sa le urmam toti, dar pentru care vor necesita probabil ani de munca si de un angajament total fara nici un fel de rabat. Nu as putea sa o iau pe o scurtatura sa ies din tiparul de iubire excesiva in care sunt prinsa….este un tipar invatat de timpuriu si exersat indelung, iar renuntarea la el se va dovedi inspaimantatoare, amenintatoare si permanent provocatoare. Dar in definitiv daca nu imi voi schimba comportamentul, voi continua sa ma zbat si in anii ce vor urma…

                                                              

                                                             Iubiti-va frumos!! Miha

Dragoste sau dependenta?

Iubesc  sau sunt dependenta de obiectul iubirii mele? Setea mea de împlinire nu este niciunde mai puternică decât în viaţa romantică. Tot ceea ce îmi doresc în viaţă este iubire. Prea mult am fost forţată să împart patul cu cineva care nu-mi înţelege sufletul. Raţiune sau abandonare într-un fatalism inerent al romantismului? De unde apare iubirea şi în ce fel reuşeşte ea să-mi satisfacă nevoile fără a mă lăsa pradă dependenţei emoţionale, a pierderii absolute de sine? Cum să iubesc astfel încât să nu asociez sentimentul de iubire cu suferinţa? Pe cine iubesc? Ce văd la el? Ce fac dacă sentimentul dispare? La ce transformări mă supune apariţia acestor senzaţii care indică ceea ce limbajul exprimă ca ar fi dragoste? Mi-am pus o mulţime de întrebări , multe variante de răspunsuri, multe experienţe , poate pentru mine vindecătoare, poate pentru tine în curs. Orice etapă din viaţă , orice experienţă are după părerea mea învăţăminte pe care când se trage cortina e bine să le notăm undeva în mintea noastră, în raţiunea noastră, ea fiind singura pe care o putem controla.
Deşi învăţămintele iubirii ar putea fi atribuite inimii, educarea nu ajunge decât la nivelul raţiunii. De cate ori s-a   s-a întâmplat să iubesti şi apoi când totul s-a terminat să asociezi dragostea cu suferinţa, de câte ori ţi s-a întâmplat să îl cataloghezi pe cel care nu-ţi mai dat iubire la un moment dat drept fiind el cel rău, el imoral, el insensibil pentru ca nu mai poate să-ţi ofere ce ţi-a oferit cândva? De câte ori te-ai îndrăgostit cu adevărat de El real şi nu de imaginea ideală a bărbatului care ţi-ai dori să apară în viaţă ca urmare a nevoilor tale? Ne îndrăgostim sperând că nu vom găsi în celălalt ceea ce ştim că se află în noi. De multe ori când am iubit am spus el e dragostea vieţii mele dar astăzi am în faţă o afirmaţie care pune la îndoială toate credinţele de acum şi încep să conştientizez ce altă data am fost oarbă să văd. \'\'Pana nu ai murit ( iar atunci devine o imposibilitate practică) este dificil să spui ca cineva e iubirea vieţii tale\'\' Pe drumul vieţii sunt presărate o mulţime de oportunităţi iar ceea ce face diferenţa dintre ele sunt alegerile noastre. Când noi ne îndrăgostim de cineva de fapt reflectăm nevoile noastre asupra persoanei care apare şi dragostea apare că urmare a nevoii disperate de afecţiune sau dragoste, pasiune sau dragoste. E greu să distingi între acestea şi nu am dreptul să dau eu  o definiţie clară pentru că totul depinde de punctul fiecaruia de vedere. Eu poate dau altă valenţa dragostei decât tine. Bun. Mi-am pus aceste întrebări pe parcursul experienţelor şi cu trecerea timpului şi m-au afectat poate fără sa fiu conştientă de ceea ce înseamnă şi căzând în păcatul de a confunda dragostea de multe ori cu imaginaţia. M-am pierdut în fatalismul romantic, am uitat de cine sunt eu, am ignorat raţiunea, am iubit abandonându-mă pe mine şi reinventandu-mă într-un nou concept. Am crezut că el e dragostea vieţii mele, mi-am făcut planuri, am trăit în viitor cu imaginea clară a construirii unui singur individ.
Am idealizat!
 Mi-am trădat autenticitatea!
Mi-am abandonat libertatea!
M-am autosabotat!
Am transformat iubirea în suferinţă!
Am schimbat binele în rău!
Am alterat moralul în imoral!
M-am sinucis!
Am făcut toate aceste greşeli care într-un final m-au condus spre un singur rezultat, cumplitul sentiment de abandon când dragostea mea n-a mai fost împărtăşită, suferinţă, lacrimi, izolare, dezamăgirea, teama şi respingerea de a mai îmbrăţişa acest sentiment vreodată. Acuma ma intreb....Asta este dragoste? Asta vroiam să experimentez?
Ai asociat vreodată sentimentul de dragoste cu suferinţa? Tu pe cine iubeşti? De ce te-ai îndrăgostit de el? Oare unde vreau sa ajung?
Probabil vreau sa inteleg   că lipsa de dragoste, dragostea neîmplinită, sau dragostea pe care de fapt în majoritatea timpului am  asociat-o cu suferinţa nu se bazează pe scuze sau nu este un fruct a soartei hotărâte împotriva mea ci este urmare a alegerii pe care am  făcut-o la început.
Am idealizat:  Deseori când te îndrăgosteşti, când începi acea dragoste imatură în care doar te laşi purtată de val, ai tendinţa de a-ţi idealiza partenerul. Îţi doreşti aşa de mult ca cineva să apară în viaţa ta să-ţi satisfacă setea de dragoste, de afecţiune încât laşi la o parte toate întrebările, toată raţiunea şi tot ce te interesează este că şi el să-ţi răspundă cu aceleaşi sentimente. Începi să îl analizezi, începi să vezi ce-i place iar dorinţa te împinge spre a doua greşeală majoră:
Îţi pierzi autenticitatea: Nu-ţi place ciocolata dar dacă el te întreabă te grăbeşti să spui ca e favorita ta, lui îi plac filmele de acţiune, ţie îţi plac comediille dar renunţi în favoarea lui. Staţi împreună în dormitor şi tu asculţi muzică clasică în timp ce el citeşte reviste de maşini. Dacă îl deranjează te va anunţa şi tu vei opri muzica. Uneori din sentimentul de inferioritate faţă de partenerul tău chiar începi să tranformi întrebările de genul: Cum mi se pare mie rochia mea? În întrebări de genul: \'\'Cum i se pare lui rochia mea\'\'? în loc de \'\'Cum mi se pare mie rochia mea\'\'? ,Ce i-ar face lui plăcere în loc de \'\'Ce mi-ar face mie placere\'\'? ,\'\'Cine sunt eu pentru El\'\'? În loc de;Cine sunt eu\'\'? Pur şi simplu începi să anticipezi tot ce i-ar plăcea lui şi renunţi la tine şi procesul de repetitivitate început se continuă pe toată perioada relaţiei.
Faptul că-l iubeşti şi că devii dependenta de fiecare părticică a corpului şi sufletului lui în fiecare clipă nu-ţi va aduce nimic pozitiv. Ştiu e frumos pentru frumuseţea pe care i-ai atribuit-o tu, prin modul în care te face să te simţi, vezi în el întruchiparea viitorului tău, însă rămâi conştientă că poate într-o zi iubirea unuia dintre voi nu va mai exista, şi e mai greu să te reinventezi după o dezamăgire în care fiecare loc, fiecare obiect, fiecare eveniment îl asociezi cu dragostea ta pierdută. Păstrează-ţi individualitatea! E important să-l iubeşti şi când e lângă tine şi când nu e lângă tine! E important să poţi trăi şi cu el fericită dar să poţi trăi şi cu tine însăţi fericită!
M-am autosabotat. Aşa cum medicul poate detectă simptomele unei boli la fel şi îndrăgostiţii detectează când ceva nu mai e cum era. Apar furii, emoţii negative, pe care e bine să le spui în momentul în care apar, să le accepţi şi să încerci să le rezolvi dacă amândoi încă puteţi oferi iubire celuilat. E atât de simplu şi de inutil să le atribuim celorlaţi defecte, să ne minţim că ei sunt vinovaţi dacă nu ne mai pot satisface o anumită nevoie, să acuzăm şi continuăm fără a conştientiza problema reală şi acceptă adevărul. Am transformat iubirea în suferinţa.Învaţă să te iubeşti pe tine însăţi! Eşti minunată!. Încetează să mai suferi alegând greşit îndrăgostindu-te de un bărbat care nu-ţi poate da ce vrei cu adevărat. Am schimbat binele în rău. Ce faci dacă sentimentul dispare? Ce faci dacă cel căruia i-ai oferit iubire e incapabil să-ţi răspundă într-o zi cu reciprocitatea sentimentelor? El devine persoana rea şi tu persoana bună nu? El devine vinovatul şi tu victima? Confunzi nevoia ta de iubire cu nevoia de a iubi pe cineva anume? De ce îl condamni pe el dacă alegerea a fost a ta? Dacă dragostea ta s-a născut din nevoile tale de iubire. Cât timp a putut sa-ţi ofere a fost bun? Acum e rău? Din păcate  adesea după despărţire, unul din parteneri nu e capabil sa ofere ce oferea fie acuzat, blamat. Conştientizează că nu e vina lui, încearcă să te gândeşti că poate eşti prea specială pentru ca el să te înţeleagă sau poate imaginea pe care tu i-ai atribuit-o lui sau dragostei lui încă de la început nu a fost reală. Mergi mai departe! Aminteşte-ţi: \'\'Pana nu ai murit este dificil să spui era iubirea vieţii tale\'\'.
Am alterat moralul în imoral: Încercăm să devenim înţelepţi în iubire atunci când ne dăm seama că nu ne-am născut ştiind cum să trăim. Îl numim imoral pe cel care nu ne mai oferă dragostea de care avem nevoie, care respinge gesturile noastre de afectiune, atentiile pe care I le oferim zilnic? Oare nu e meritul meu sa fiu iubita si de datoria lui sa ma iubeasca? Raspunsul este nu. Poti sa-l numesti imoral pentru ca ai facut sacrificii pentru el, ca i-ai dat atentie, timp, energie, efort dar relatia a fost reciproca, si tu ai beneficiat de dragoste, atentie, timp in trecut. E alegerea ta daca preferi sa ramai blocata aici, intr-un comun acord de insatisfactie emotionala sau mergi mai departe. M-am sinucis! Mental, fizic, emotional uneori neintelegerea tuturor greselilor de mai sus, te duce la ideea ca nu merita sa mai traiesti in momentul in care conceptul ‘’noi ;; se destrama, in momentul in care unul din parteneri nu mai e capabil sa ofere acelasi sentiment pe care il ofera celalalt. Dependenta inseamna renuntare la sine ,pierderea individualitatii, blocarea catre schimbari si in niciun caz nu se identifica cu o iubire sanatoasa. Dependenta denota o stima de sine scazuta, iubire de sine inexistenta, temeri si duce la alte emotii negative care iti otravesc iubirea. Iubirea dependenta nu este o iubire sanatoasa si acest pattern e necesar sa fie eliminat din mintea ta si pe termen lung va avea efecte negative asupra simtului valorii personale si satisfactiei  emotionale....

....Iubiti-va frumos....cu drag Miha

Legenda dragostei...

Demult, undeva pe pamant s-au adunat toate calitatile si simturile omenesti.
Cand Plictiseala a cascat pentru a treia oara, Nebunia, nebunatica ca intotdeauna, a propus: "Hai sa ne jucam de-a v-ati ascunselea!" Intriga si-a ridicat ispitita sprancenele, iar Curiozitatea, neputand sa se retina, a intrebat: "V-ati ascunselea? Ce mai este si aceasta? Este oare vreun joc?" Nebunia a explicat ca-si va acoperi ochii si va numara pana la un milion, in timp ce toti ceilalti se vor ascunde, iar cand numaratoarea va lua sfarsit, primul ce va fi gasit ii va lua locul si astfel jocul va continua...
Entuziasmul a luat-o la dans pe Euforie, iar Bucuria a executat intr-atat de multe tumbe, incat chiar si Indoiala s-a lasat convinsa, ba mai mult, chiar si Apatia cea mereu bosumflata si neinteresata... insa nu toti au acceptat sa ia parte la aceasta activitate; Adevarul a preferat sa nu se ascunda: "De ce sa ma ascund, daca pana la urma tot voi fi descoperit?" Aroganta a considerat acest joc ridicol (ceea ce o deranja mai mult era faptul ca ideea nu-i apartinuse), iar Lasitatea a preferat sa nu indrazneasca.
Unu, doi, trei, a inceput Nebunia sa numere.
Prima care s-a ascuns a fost Lenea, care, ca intotdeauna, s-a culcat in spatele celei mai apropiate pietre. Credinta s-a inaltat spre cer, iar Invidia s-a ascuns in umbra Triumfului, care, prin propriile sale forte, a ajuns in coroana celui mai inalt copac. Generozitatea aproape ca nu reusea sa se ascunda, fiecare loc pe care il cauta parand sa fie mai potrivit pentru un prieten de-al ei decat pentru sine. Un lac de cristal? Locul ideal pentru Frumusete! Scorbura unui copac? Locul perfect pentru Rusine! Zborul unui fluture? Minunat pentru Voluptuozitate! Rafala unui vant? Locul magnific pentru Libertate! in sfarsit s-a ascuns intr-o raza de soare. Egoismul, dimpotriva, si-a gasit un loc convenabil chiar de la inceput, insa numai pentru el! Miciuna s-a ascuns la fundul oceanului (adevarata minciuna in realitate s-a ascuns dupa curcubeu!), iar Pasiunea si Dorinta in craterul unui vulcan. Neatentia... pur si simplu a uitat unde s-a ascuns... dar aceasta nu este atat de important!
Cand Nebunia a ajuns la 999.999, Dragostea nu isi gasise inca o ascunzatoare^ pentru ca fusese atat de ocupata ... pana cand a observat o tufa de trandafir, si, profund impresionata, s-a ascuns intre flori. "Un milion!" a numarat Nebunia si a inceput sa caute.
Prima pe care a gasit-o a fost Lenea, la numai trei pasi. Dupa aceasta Credinta a fost auzita discutand cu Dumnezeu despre teologie, iar Pasiunea si cu Dorul au fost vazuti facand vulcanul sa vibreze. intr-o secunda, ea a gasit-o pe Invidie, deci nu a fost greu de dedus unde se ascundea Triumful. Egoismul nici nu a trebuit sa fie cautat, caci a iesit singur la iveala, dintr-un cuib de viespi. Mergand atat de mult, i s-a facut sete, si venind inspre lac, a descoperit-o pe Frumusete. Cu indoiala a fost si mai usor, caci aceasta sta cocotata pe un gard, ne putand decide unde sa se ascunda. Astfel i-a gasit pe toti, Talentul - in iarba tanara, Frica - intr-o pestera intunecata, Minciuna - in spatele curcubeului (iarasi o minciuna... Era totusi la fundul oceanului...), chiar si pe Neatentie, care a uitat pur si simplu de joaca. Numai Dragostea nu putea fi gasita. Nebunia o cautase in fiecare tufaris, fiecare raulet, pe piscurile muntilor, si, cand era aproape gata sa renunte, a zarit tufa de trandafiri infloriti... Cu un tepus ea a inceput sa indeparteze crengutele ghimpoase, cand deodata auzi un strigat ascutit: spinii au impuns ochii Dragostei. Nebunia nu stia ce sa mai faca pentru a-si cere iertare, a plans, a rugat, a implorat si chiar s-a oferit sa-i fie ajutor si indrumator.

Incepand cu acea zi DRAGOSTEA E OARBA SI NEBUNIA O INSOTESTE MEREU