simți că trece trenul pe langă tine, și tu ai ratat vagonul care te duce la destinație?
și eu simt!
simți că persistă mereu nodul din gât ori de câte ori înghiți?
și eu simt!
te uiți mereu la telefon, poate primești vre-un semn!
și eu mă uit!
tresari ori de cîte ori sună telefonul?
și eu tresar!
verifici mereu chat-ul să vezi ultima activitate?
și eu verific!
nu înțelegi ce se întâmplă?
nici eu!
nu știi unde, când și cu ce ai greșit?
nici eu nu știu!
simți că vrei/ trebuie să știi ce mi se întâmplă?
și eu vreau să știu!
simți că distanța șterge dragostea?
eu nu simt asta!
simți că îmbătrânești și nu ai realizat nimic?
și eu simt!
vrei să fii fericit?
meriți! și eu vreau, să fii fericit!
vrei o familie frumoasă, armonioasă?
meriți! și eu vreau!
simți că acolo undeva e omul tău, care să-ți împărtășească tot ceea ce și tu oferi?
ESTE! EȘTI! POȚI! POT!
Timpul trece, tu nu-mi treci...
Doare groznic lipsa ta, mă înebunește,... te iubesc și nu vreau să-mi mai suferi! vreau tot ce tu vrei să ai! atât de mult îmi doresc să fii fericit cu sau fără mine încât trebuie să POT să mă țin departe chiar de simt că mușc din carne vie!!
Poate trenul meu chiar a trecut și frica m-a ținut pe loc înainte să îi calc prima treapă ....
Neîmplinirea nu e din lipsa dragostei, ci din prezența fricii, a frustrărilor, sau a unei combinații dintre acestea... a bolii!
"Raţionalitatea maleabilă a lumii, plină de multiple virtualităţi, corespunde indefinitelor virtualităţi ale raţiunii, imaginaţiei şi puterii umane creatoare şi progresive." - Pr. Dumitru Stăniloae
Dar acest concept e mult prea complicat pentru noi muritorii de rând care nu citesc Patristica și nu dețin elemente despre aceasta. Și atunci ne putem raporta ori la știință ori la ”cum o văd eu”. Așa că eu rezum realitatea mea la cele 5 simțuri: tot ce pot vedea, tot ce simt, tot ce miros, gust sau aud. Am auzit astăzi o discuție în contradictoriu, aici în salonul spitalului în care mi-am petrecut ultimele 24 de ore, legate de faptul că și ”iubirea” ar fi un ”simț” ce ar trebui inclus în lista celor 5 pe care știința inițial le-a identificat! :) Pei da, normal că și iubirea e un simț care este inclus într-unul din cele 5 simțuri identificate științific. Cred că cel mai intens simț, care bucură, care doare, care ucide, care distruge suflete, sau le îmbată de fericire, care înebunește sau te înebunește sau care te scot efectiv din realitate. Din cei care citesc, cu siguranță că nu vă sunt străine aceste stări. Eu una le-am trăit pe toate la intensitate minimă și maximă, iar acum cred că încerc starea de ieșire din realitate. E comică și relativ nouă pentru mine starea de ”a te plictisi” și uite așa apuci să porți discuții pe teme științifice pe tema realității cu tanti Leana din Țigănași sau Viorica de la Grajduri. Atenție aici intră și dragostea! Dar nu mai vreau să disec azi acest subiect, căci îmi dau seama uneori că doar teoria e de mine, la practică nu mă pricep deloc, sau mă pricep dar nu pot/știu să fac față și frustrările mele mă țin departe de oamenii care mă iubesc și pe care îi iubesc! ....
Aici, acum și așa se încheie povestea: cu zâmbetul tău, cu zdrobirea sufletului meu și cu durata unei
absențe. Azi mi-am primit răspunsurile, mi-am înțeles scopul în viața ta. Mi-am dorit dragostea lui Eminescu și a Veronicăi, doar cu alt sfârșit. Dar dacă acești oameni ar mai fi fost împreună, oare Eminescu ar mai fi scris atât de frumos despre ea? Suferința scoate lucruri frumoase din oameni. Acum înțeleg, eu cea de neatins, cea care le știe pe toate, cea în jurul căreia roiesc toți, cea pe care n-ai avut-o...încă. Muza. Doar că te-ai înșelat în privința mea, eu sunt un om normal, eu nu-mi doresc să fiu una din amantele întipărite în istorie, eu nu vreau să scot geniul din tine, eu nu sunt femeia fatală, eu sunt EU și atât. M-ai pus pe un piedestal, te-ai îndrăgostit, ți-ai pus paie pe foc să te mistuie și nu să construiască...
Încă îți mai aud degetele pe pianul amintirilor mele. Pe tine te-am căutat
pretutindeni, chiar și în alte spații. Te-am găsit: oriunde aș fi, adorm sub
privirile tale. Carnea ta era carnea mea. Din cele două jumătăți ale noastre,
au izvorât făgăduieli, pe care tu le aruncai cu ușurință și pe care eu le luam cu greutatea și însemnătatea corespunzătoare; împreună alcătuiam ziua noastră de mâine. Dar acum știu
că visele cele mai nebunești se scriu cu cerneala inimii. Eu am trăit acolo
unde amintirile se făuresc în doi, la adăpost de priviri străine, în taina unei
încrederi unice, peste care continui să domnești tu. Am vrut, mi-am dorit, ți-am oferit singurul lucru pe care îl dețin, pe mine.
Mi-ai dat ceea ce nici nu bănuiam, un timp în care fiecare
secundă de-a ta va conta în viața mea mai mult decât orice altă secundă. Eu eram
dintr-un cătun, tu ai inventat o lume. Oare îți vei aminti vreodată? Te-am
iubit cum nici nu-mi imaginasem că ar fi cu putință. Ai intrat în viața mea așa
cum se intră, în anotimpul iernii.
Nu sunt stăpânită nici de furie, nici de păreri de rău. Clipele
pe care mi le-ai dăruit poartă un nume: VRAJĂ. Și încă îl mai poartă: ele ERAU făurite din eternitatea ta. Pentru că în final TOTUL s-a risipit. Ai avut muza și nu ai mai manifestat interes. Chiar dacă îmi lipsești nu voi mai fi niciodată la fel, și nu voi mai fi singură, pentru că UNDEVA exiști tu, chiar dacă nu o faci pentru mine, dar PESTE TOT exista El, care o face și pentru mine, pentru că vreau și pentru că merit să fiu fericită, cu sau fără tine.
Științific vorbind visele ar reprezenta activitatea creierului pe timpul somnului, un amestec intre conștient și subconștient, dar asta e valabil când dormi.Când ești treaz, cu ochii mari deschiși și mintea îți joacă feste, iar gândul îți fuge în orice direcție numai la tine nu stă, asta cum se numește?
De când eram mică mă visam o prințesă, cu toate că nu aveam nici o șansă să fiu una dintre ele căci nu-mi venea în ajutor nici fizicul, nici caracterul....dar măcar visam!
Acum îmi dau seama că timpul nu m-a ajutat cu nimic, nici mai înțeleaptă nu sunt, nici mai frumoasă, nici mai bună, nici mai sclipitoare, nici mai bogată, ci doar mai searbădă, mai lipsită de vise, mai lipsită de speranțe, mai lipsită de ”curajul vieții”, mai gri. Îmi dau seama că maturitatea nu te ajută foarte mult, te face să te restrângi, să devii monoton, cuprins de griji, lipsit de vise, lipsit de puterea de a putea oferi dar mai ales și de a primi. Experiența, timpul, maturitatea, iți dezvolta vidul interior, vidul creat pentru a nu mai primi pe nimeni și nimic, vidul de a-ți însuși singurătatea ca pe un mod de trai, fiind cea mai bună varianta între a fi fericit apoi dezamăgit și insensibil, neatins dar singur.
Iarna...mi-a adus cele mai frumoase amintiri, cele mai frumoase trăiri, cele mai frumoase clipe...tot într-o iarna te-am cunoscut și pe tine! Tipul învăluit în mister de un calm enervant, cu chip blând, ochii mari, gene negre bine arcuite, buze rotunde roșii, cărnoase, nas acvilin mic, dinți perfecți, și sprâncene bogate. Cu mâinile cărnoase, degete lungi și moi atât de pretabile mângâierilor de care m-aș fi putut bucura în orice moment...
A trecut un an și totuși totul e atât de bine întipărit în mintea mea....imaginile sunt atât de clare, interesul atât de viu. Omul meu drag pe care l-am cunoscut și m-a cunoscut în cele mai ridicole ipostaze, omul cu care am simțit tot omenescul, cu care tot nefirescul a devenit firesc, cel care mi-a vindecat sufletul îmi ieșise în sfârșit în cale.... O cale care la acea vreme era atât de încurcată și de împotmolită, o cale pe care apăruse un prinț, dar nu asa cum îl visam eu, ci un prinț în haine ponosite, lipsit de gust, lipsit de tact, lipsit de diplomație, un dezordonat, un neînțeles care îmi stârnea mai mult curiozitatea, doar pentru ca era atât de natural și impasibil, aproape sfidător.
Și l-am invitat, l-am lăsat sa-mi intre în viața atât de zbuciumată doar pentru ca era altfel! O antiteză! Iar eu, cu o inimă harcea-parcea, cu un haos în suflet greu de descris, neîncrezătoare în ceea ce unii numesc iubire, eu numind asta ”beneficiu” pentru că mai mereu de la mine doar se lua...fără a mai lăsa ceva în schimb....
Am înțeles ca invitația mea a fost din dorința de a-mi vindeca sufletul, de a-mi reda speranța unui viitor frumos, lipsit doar de ”a da” și parfumat și cu ”a lua”, o dragoste altfel.
Îmi doresc să spălăm vase împreună, așa cum am făcut-o prima dată, când din ”greșeală” cu neîndemânarea ta îmi atingeai mâinile...
Îmi doresc să ies din casă pe ger doar pentru a-ți ține companie în plimbările de noapte..
Îmi doresc să ascultăm muzică și să vizionăm filme împreună..chiar dacă mi le povestești din nerăbdarea ta...
Îmi doresc să mă aștepți așa cum ai făcut-o prima dată, în mijlocul străzii și să ne îmbrățișăm ca și cum ar fi ultima dată, cu tot tremurul genunchilor, fie de frig fie de emoție...
Îmi doresc să mă calci pe picior în timp ce dansăm, fără să ne mai pese de tipar ...
Îmi doresc să mergem la săniuș,
Îmi doresc să-mi încălzești picioarele pe burtica ta,
Îmi doresc să-mi ții capul în mâini și să-mi mângâi părul frenetic,
Îmi doresc să miroși fiecare părticică a corpului meu, neobișnuit de neobișnuit,
Îmi doresc să ma vopsești, să mă perii, să mă pensezi, sau să mi sufli în palme încălzindu-le,
Îmi doresc să plecăm de nebuni, să fotografiem oameni și locuri, stări,
Îmi doresc să râdem, îmi doresc să filmăm, îmi doresc să te văd satisfăcut de lucrul mâinilor tale,
Îmi doresc să ne vizităm bunicii și să ne petrecem sărbătorile împreună,
Îmi doresc să adormim împreună, amorțind unul lângă celălalt,
Îmi doresc să plângem împreună, să-ți sărut și să-ți sorb lacrimile, de bucurie,
Îmi doresc să primesc flori de leurdă legate cu sfoară, cele mai frumoase flori...
Îmi doresc să ne rugăm împreună,
Îmi doresc să vin cu drag acasă,
Îmi doresc să îmi mângâi picioarele umflate pline de varice,
Îmi doresc să ne organizăm timpul împreună,
Îmi doresc să fim model frumos de cuplu, bazat pe sinceră prietenie,
Îmi doresc să își dorească și cei din jurul nostru să fie ca noi,
Îmi doresc să te mângâi, să-ți port de grijă, să te ajut, să te sfătui, să te consolez, să te susțin, să te încurajez, îmi doresc să mă dojenești, și-mi doresc să-mi greșești iar eu să te iert știind că mi-ai greșit din dragoste,
Îmi doresc să învățăm să trăim împreună,
Îmi doresc să vii cu nerăbdare acasă,
Îmi doresc să poți povesti celorlalți despre lucrurile frumoase petrecute,
Îmi doresc să te îmbraci cu mine peste tot pe unde mergi,
Îmi doresc să mă simți prezentă în orice acțiune a ta,
Îmi doresc să facem dragoste, și-mi doresc să am pe cine să mă răzbun pentru fiecare vânătaie :)
Îmi doresc să își dorești și tu tot ce-mi doresc și eu,
Îmi doresc să nu mă mai doară lipsa ta, și îmi doresc să-mi fii aproape,
Îmi doresc ca viața asta și cealaltă să ne-o petrecem împreună
Îmi doresc tot ce-am spus și multe altele, și știu că mi le doresc cu tine!
Și iartă-ma dragul meu că nu știu cum să exprim toate acestea,
Iartă-mă că doar atunci când trebuie să-ți vorbesc ție nu-mi găsesc cuvintele
Iartă-mă că atunci când primesc tot ce-mi doresc mă cuprinde frica de a nu fi doar iluzii,
Iartă-mi neîncrederea în viață și dragostea ce mi-o porți
Și iartă-mi toate momentele când cu voie sau fără de voie ți-am greșit și te-am făcut să suferi...
.....pură, necontaminată de așteptări și nevoi egocentrice. Aș cataloga acest tip de iubire, iubirea - Înțelepciune. Dacă iubirea-răspuns începea cu mine, iubirea-dăruire începe cu tine, în prima variantă dacă eram focalizată pe mine, aici sunt focalizată pe tine, pe nevoile tale. Aș putea spune că e tipul de iubire la nivelul cel mai înalt, matur, oferind fără a pune condiții, fără a negocia, dacă vii la mine, stai cu mine, dormi cu mine, îmi oferi timpul tău sau nu...ci îți ofer fără a cere nimic în schimb. Această formă de iubire conține mesajul ”Mă bucur să-ți ofer asta și nu aștept nimic în schimb” pentru că totul pleacă din mine, fără ca tu să fi făcut ceva.
Cel mai bun exemplu la care mă gândesc este cel al unei flori. O ud pentru că așa vreau, nu pentru că-mi cere, și nici pentru că mă aștept să înflorească pentru mine. O ud oricum, că înflorește sau nu.
Cum știi ca iubești cu adevărat? Simplu: Observ dacă dragostea mea te ajută să te dezvolți! Evoluția este creierul iubirii, chiar dacă cineva drag mie îmi spune adesea că nu e așa.
Când te iubesc, evoluezi. Te hrănești cu iubirea mea, crești, te dezvolți pe toate nivelurile ființei tale. Așa cum trupul are nevoie de hrană, sufletul la fel. Și îți ofer și nu cer nimic în schimb, nici azi, nici mâine nici peste 30 de ani.
Sunt soția ta. Îmi spui că ai întâlnit o femeie care-ți împărtășește pasiunea pentru film, cu care poți discuta despre actori, scenarii. Eu sunt o fire mai activă și nu pot sta țintuită în fotoliu 2-3 ore pentru a viziona neapărat filme așa că mă bucur pentru tine, nu te părăsesc pentru că mergi cu ea la film și nici nu caut alt bărbat în secret ca să te pedepsesc. Continui să fac aceleași lucruri împreună cu tine și mă bucur că ai cu cine-ți împărtăși pasiunea. Astfel, are loc iubirea- dăruire ce are ca efect evoluția ta. În sensul cel mai înalt, te ajut, te stimulez, te sprijin să devii o ființă mai luminoasă, mai iubitoare, mai pură. Mă gândesc la tine și acționez spre binele tău. Îți ofer ceea ce te face în mod real fericit. Într-un registru mai ezoteric te ajut să-ți manifești principiul pe care îl conții și să-ți integrezi principiul polar opus, adică te ajut să te apropii de Dumnezeu.
Acesta este singurul dar și cel mai minunat pe care ți-l pot face. Este darul care și pe mine mă ajută și -mi răspunde celor mai profunde nevoi, îmi facilitezi accesul la spiritualitate, mă ajuți să-mi ridic nivelul de conștiință, mă impulsionezi să vibrez pe frecvențe mai înalte.
Această iubire este mult mai mult decât atracția pentru o anumită persoană, mai mult decât sentimentele pozitive pe care ți le inspiră cineva în compania căruia te simți bine. Este preocupare activă și efort pentru a-i sprijini creșterea spirituală, este intenție tradusă în fapt, este dorința de a vedea o altă ființă devenind liberă.
Dar, totuși acest tip de iubire este și ea intricată cu o nevoie personală, dar cu diferența că această nevoie este pură. Eu, tu, cel ce iubești, în evoluția ta ai nevoie să faci experiența dăruirii. Ai nevoie să trăiești experiența de a oferi ceva cuiva, din timpul, energia, cunoașterea ta dar fără să ceri nimic în schimb.
Dacă tot am experimentat iubirea -răspuns care este o iubire deficit, o iubire activată de lipsă, de gol de frustrare, ...știu cum e să fiu iubit și să iubesc la schimb, însă nu știu cum e să iubesc fără a aștepta nimic în schimb. Atunci când iubești gratuit îți oferi ție șansa de a trăi o experiență nouă.
Pot să compar acest tip de iubire cu cea de tip spirituală, îmi închipui că așa ne iubește și Dumnezeu. E un fel de a spune ”vreau să fiu fericită”dar nu în sensul obișnuit, psihologic, ci spiritual „vreau să cunosc fericirea supremă, vreau s-L cunosc pe Dumnezeu, vreau să-mi revelez Sinele”. Prin urmare când iubești îl sprijini pe celălalt, iar dacă ai alte dorințe, nu le sprijin dar le respect. Nu mă opun dacă pleci, nu te controlez, nu te manipulez și te primesc cu bucurie când te întorci.
Ceea ce mă face să mă comport așa este tocmai valoarea pe care o atribui spiritului tău, atenția pentru nevoile tale, nu pofte, preocuparea pentru dorința ta ultimă, care te eliberează de iluzia acestei lumi.
Oamenii care ajung să-și spună ”te iubesc” își spun apoi ”nu-mi mai pasă de tine” sau chiar ”te urăsc” atunci când intră pe deficit. De la ”ești cea mai importantă pentru mine” se ajunge la ”îmi iubesc meseria” sau ” altcineva este mai important”. De ce? La baza acestei tranziții stă frustrarea. Asta este iubirea- răspuns, un amestec subtil de afecțiune și așteptări.
Da, știu, probabil îți spui că acest mod de a iubi este nerealist. Cum ai putea să oferi totul așa pe tavă fără să ți se ofere și ție? Nu ai fi tu un perpetum mobile...Dar e posibil, trebuie doar să localizezi înlăuntrul tău sursa inepuizabilă de iubire la care să te conectezi apoi. Apoi e un pas uriaș, pentru tine. Imaginează-ți cum ai putea depinde de cineva , cum ai mai putea aștepta să te iubească cineva din afara ta când te simți deja iubit de cineva dinăuntrul tău?
Și astfel ajungi să spui: Te iubesc pentru că sunt plin de iubire, mă umple și se revarsă, motiv pentru care îmi face bine să te iubesc și chiar îți sunt recunoscător că te lași iubită. Sună bine, nu? Dar fără acest tip de iubire e ca și cum ai fi orb pentru că ai putea trece în fiecare zi pe lângă ea fără să o vezi.
Cine trece pe lângă tine și îți pune puțină apă practică iubirea dăruire, într-adevăr pentru că nu-ți cere nimic în schimb, însă nu o practică până la capăt. Experiența lui nu este completă! Astăzi oferă apă unei flori, mâine alteia, gratuit, desigur! E frumos, dar nu e suficient. El nu se întreabă sau nu-i pasă ce se întâmplă azi cu floarea ce-a udat-o ieri. E drept, iubirea fără angajament nu este decât investiție. (probabil de asta mi-e frică de angajament, căci știu, vreau să le respect). Când iubești cu adevărat, îl iubești pentru totdeauna chiar și atunci când lipsește sau pleacă din viața ta, pentru că prin excelență iubirea pune în contact și unifică, nu te poți opune decât temporar forței ei. Este și ușor să iubești pentru totdeauna pe cel în care ai identificat Sinele, legându-te astfel de o realitate sublimă.
Relațiile de cuplu în care nu există această percepție, mai devreme sau mai târziu, se încheie. E ca și cum cei doi își epuizează încet-încet rezervoarele până când nu le mai rămâne nimic, și asta pentru că nu s-au conectat la rezervor. Goliți vor pleca în căutarea altor persoane de unde să se alimenteze, relații ce se vor lega și vor avea același final dacă nu se descoperă pe ei însăși.
Conectarea la Sursă face lucrurile simple. Nu mai există pericol, poți iubi fără întrerupere. Ce e mai frumos decât a vibra la unison? Să permiți celuilalt să se exprime prin tine, să fii un canal de manifestare pentru el / ea.
Dacă iubirea nu vine de sus, aceasta nu poate dura, încetează la un moment dat. Banii, succesul, prestigiul profesional, influența, toate acestea nu aduc fericirea, sunt doar senzații plăcute și nu reprezintă versiuni ale lui Dumnezeu. Dorințele noastre se extind pe parcurs și ajungi la un moment dat să nu mai fii mulțumit cu nimic și atunci ajungi să cauți pe Dumnezeu. Nu vorbesc așa pentru că aș fi pocăită și nici nu excelez în ale rugăciunii, nu acord timp suficient relației mele cu Dumnezeu, dar cred și caut cu tot dinadinsul acea fericire care să mă umple și să mă înconjoare din toate părțile. Nu mă ajută suficient cuvintele să pot descrie ceea ce îmi doresc, știu doar că e o stare de încântare pe care aș putea să o amplific de o mie de ori, dar chiar și așa aș avea o imagine îndepărtată. Dar, e frumoasă, e pură, mereu proaspătă, clară, blândă, creatoare.Astfel de stări fac referire la Dumnezeu doar că mintea mea finită și prea îngustă nu le poate reprezenta, pentru că nu poate fi cunoscut în sensul obișnuit, nu poate sta ca un obiect pentru un subiect gânditor, dar poate fi cunoscut prin ceea ce numesc fuziune sau identificare.
Astfel, Sinele este iubire și a manifesta Sinele înseamnă a exprima iubirea de care ești capabil în acest moment, iar spectrul iubirii este imens.
Timpul ne ajută să avansăm în experiența iubirii. O singură viață este insuficientă.
Cândva, într-o anumită conjunctură, am participat pasiv (ascultând) la o discuție între doi prieteni (bărbați, evident :) ) ce vorbeau despre iubirea dezinteresată, acea iubire când îi oferi celuilalt totul, doar pentru că așa vrei tu, nu pentru că acesta/ aceasta este conform așteptărilor tale. Dar câți dintre noi mai fac asta? De câte ori, atunci când ați întâlnit pe cineva nu ați pus în balanța, avantajele și dezavantajele acelei persoane, sau nu ați făcut comparații, (x făcea așa, y nu face așa,...etc), sau pur și simplu aveați așteptări prea mari și dacă acestea nu vă erau satisfăcute, atunci clar nu e pentru noi. Și uite așa odată cu trecerea anilor, cu cât avansezi mai mult, cu atât devenim mai rigizi, cu tabieturi prea bine stabilite, oameni singuri la peste 30 ani. Și atunci ceilalți când te vad, unii tind să te compătimească, ”vai săraca, rămâne fată bătrână, sau vai săraca are peste 30 de ani..ce greu îi va fi să facă copii” și tot așa, diverse aberații. Dar poate unii dintre noi, ne permitem trecerea timpului, poate nu ne împlinesc aceste lucruri mărunte, care vă împlinesc pe voi, gloata. Ooo, nu, nu vreau să fiu lipsită de bun simț, doar puțin mai tranșantă, pentru a vă reveni din aceste stări, căci și viața voastră e ”full of shit” dar e mai evidentă a celorlalți.
Hai să vă explic cum e cu iubirea asta...de tip răspuns...pe care mulți dintr voi o practică și aveți impresia că sunteți cei mai împliniți, când de fapt..nu sunteți. Iubirea - răspuns este un amestec de iubire, așteptări și dorințe personale; într-un limbaj mai mistic ar fi o combinație de Sine și Eu. Această iubire începe cu mine și apoi ajunge la tine. Adică? Păi, uite cum: mie îmi place mult ciocolata. Tu îmi cumperi ciocolată, iar eu ca răspuns, te iubesc. E cel mai banal exemplu. Dacă se observă tiparul, acesta se multiplică la nesfârșit. Eu am nevoie/ îmi doresc ceva, tu îmi oferi acel ceva și abia după ce nevoia mea a fost satisfăcută încep să te iubesc. Eu te iubesc pentru că tu faci ceva pentru mine; dacă nu faci, nu te iubesc.
Prin urmare, nu este o iubire liberă, ci condiționată. Eu nu te iubesc indiferent dacă tu faci sau nu ceva pentru mine. Nu, nu.Te iubesc, după ce primesc ceva de la tine, după ce ai venit în întâmpinarea unei nevoi personale. Acum, nu spun asta ca fiind un lucru bun sau rău, ci mai degrabă constat, deșii fie vorba între noi, fiind vorba de iubire, sunt înclinată să cred că oricum e ceva minunat.
Iubirea -răspuns conține, în subtext, următorul mesaj: ”Fă-mă să mă simt bine, fericită!”. Are o dominantă receptivă. Exemplu: eu am nevoie să călătoresc în străinătate, să văd și să mă bucur de locuri frumoase. Dar tu nu călătorești cu mine. ei bine, pe tine nu te iubesc. Dar pe tine (un altul), care ai o nevoie similară și care mă însoțești, pe tine te iubesc.
Am nevoie când mă întorc seara, de la job, să găsesc mâncare gătită. Vreau ca tu să-mi faci de mâncare, iar eu te iubesc. Dacă nu știi să gătești, dacă nu-ți place sau te-ai săturat să-mi faci de mâncare, avem probleme. Nu te mai iubesc. Sau ai nevoie să vizionăm împreună aceleași filme, care ție îți plac, iar dacă eu nu mai pot face acest lucru sau nu îmi mai plac, atunci nu mai avem aceleași nevoi și există riscul să nu mă mai iubești.
Am nevoie să mă admiri, să-mi spui că sunt frumoasă, specială, deosebită. Tu mă apreciezi și eu te iubesc. Când îmi arăți imperfecțiunile, defectele, viciile, iubirea mea pentru tine dispare.
Eu doresc să facem dragoste și tu ești disponibil erotic. Ca răspuns, te iubesc. Însă nu te mai iubesc dacă ești obosit, dacă nu ai chef sau dacă Doamne ferește ești atras de altcineva.
După ce am eșuat, mă aștept să mă încurajezi, să-mi spui că ai încredere în mine și că data viitoare sigur voi reuși. Tu faci asta, iar eu te iubesc. Dacă tu nu te pricepi sau, din motivele tale alegi să nu fii alături de mine, sunt frustrată și dezamăgită. Și aș putea să dau așa mii de exemple, să bat șaua să priceapă iapa? Prin urmare aici sunt focalizat pe nevoile mele. ele sunt pe primul loc iar ca recompensă pentru faptul că le satisfaci, eu te iubesc. Multe relații astăzi merg exact pe acest principiu, doar că aceștia nu-și dau seama, habar n-au că nu știu să iubească și doar răspund unui bine dorit de noi, cu un alt bine. Egoism.. Iubirea mea nu pleacă de la mine spre tine așa pur și simplu. Ai vrea tu... Există condiții, exigențe , standarde. Dacă respecți condițiile, ții cont de exigențe, te ridici la înălțimea așteptărilor, ei da, meriți, sâc. Însă nu-ți voi oferi energia mea iubitoare pur și simplu pentru că tu exiști, ci numai dacă tu faci ceva pentru mine. Același lucru se petrece și în relația copil-părinte. Un adult, în relația de cuplu, acceptă o partidă de sex în ciuda a ceea ce simte, evită subiectele delicate care ăl pot deranja pe celălalt (ca și cum acestea nu ar exista - cică asta e tehnica struțului) își minimalizează sau ignoră nevoile personale, simulează bucuria de a-și vedea soacra, sau se preface că-i plac prietenii partenerului, etc.
Fără tine eu nu sunt fericit. Asta e iubirea reactivă. Fără iubitul tău simți că te copleșește singurătatea. Dar niciodată acest tablou nu este așa de frumos precum îl zugrăvim. Ai anumite așteptări la care, surpriză, partenerul nu răspunde. Ce se întâmplă? Suferi...ca proasta/ prostul. Ce este el de vină că tu ai așteptări? Așteptările noastre ne privesc, nu îl privesc. Cunoașterea cred că e tocmai împărtășirea acestor așteptări celuilalt. Ei da, și dacă tu ai așteptările astea și eu nu le pot satisface, atunci cum e? E un soi de troc între parteneri. Ceva de genul, eu sunt nervoasă în cazurile x, tu trebuie să suporți și să-mi lași spațiu... Eu ma enervez când Y, tu trebuie să fugi din preajma mea... Eu nu sunt obișnuită cu stresul, sau programul sau viața ta socială, tu trebuie să faci ceva în sensul asta... ei uite, asta da troc! Și atunci, aici, intervine răspunsul sau nu ...faci așa sau nu, te iubesc sau nu în funcție de ceea ce faci, ce-ti cer. Prin urmare, totul e la schimb! Wtf! Deci asta e iubirea răspuns, sau aș numi-o iubirea umbra! Ce faci în acest caz? Încerci să-l schimbi! :))) să modelezi, să îi modifici comportamentele, sau să îi refaci structura de personalitate.
Până la vârsta asta am învățat cu precădere un lucru, spre care mă îndrept vertiginos. Că încercarea de a-l schimba pe celălalt este nu doar inutilă ci și chiar comică. Este ca și cum pe tine te doare stomacul și te duci la doctor pentru ca acesta să-ți prescrie o rețetă pentru vecinul tău. :))
Dragilor, boala este a voastră! A ta! A ei! A lui! Ca să te simți bine, nu altcineva trebuie să se schimbe. Schimbă-te tu, dacă simți nevoia unei schimbări!
Imi dau seama că în cuplu, ciocnirea dintre așteptările tale și realitatea celuilalt este fatală. Este imposibil să nu fii frustrat. Însă celălalt, așa cum este el nu e responsabil pentru frustrarea ta. Așteptările sunt ale tale, până la ultimul milimetru. Tu ai o anumită imagine, imagine ce există exclusiv în capul tău. Realitatea este ok. Numai în raport cu imaginea pe care o porți în tine realitatea pare necorespunzătoare, insuficientă, frustrantă, dureroasă. Tu nu iubești pe cineva real, ci ești doar îndrăgostit de o imagine, de un set de idei. E firesc să suferi. Iubirea -răspuns atunci când o poți privi în totalitate, pe ambele fețe, conține și suferință. Când celalalt trebuie sa fie într-un anumit fel pentru ca tu să fii satisfăcut, vei suferi în mod necesar dintr-un motiv foarte simplu: natura umană nu este fixă. Dorința este suferință! Când împlinirea sau fericirea ta depind de altcineva, suferința este inevitabilă.
Într-un anumit sens, atunci când te întâlnesc, nu pe tine te văd. Mă întâlnesc cu imaginea pe care o am despre tine, cu amintirile mele, cu feluritele mele interpretări în ceea ce te privește, Tu numești asta o percepție clară? Eu aș numi-o așa doar beată. E o percepție distorsionată de speranțe și dorințe nemărturisite, de visuri și nevoi tensionate. Asta mă face să mă gândesc că dacă am putea percepe realitatea așa cum este, nu ne-am plictisi niciodată. În timp ce imaginile și conceptele sunt veșnic aceleași, realitatea concretă, vie, nonconceptuală este uluitoare și misterioasă.
Filmul, teatrul, muzica, fotografia, pictura sunt toate forme de artă, dar cei care nu au deprins nobila artă a comunicării prin intermediul scrisului, a cuvintelor încă mai pot fi uimiți de realitate, cu toate tonurile ei de culori, mirosuri, culori sau vibrații.
Realitatea este ceva în mișcare, ea se întâmplă și ceea ce mi se pare abilitatea supremă a lui Dumnezeu, nu se întâmplă niciodată la fel. Pentru naturile contemplative, această caracteristică este fermecătoare. Pentru cei angajați în relații semnificative, este moderat sau intens exasperată.
Așadar, dragii mei iubirea răspuns este naturală, face parte din viață. Ea ne arată sistematic și dureros că nu am realizat unitatea. Eu nu sunt întreg dacă depind de tine. Dacă fericirea mea e în mâinile tale, libertatea pe care o simt nu e decât o amăgire. Dacă sunt legată de tine, am nevoie de tine pe diferite planuri, sufăr dacă lipsești din viața mea sau nu te mai armonizezi cu dorințele mele...ei atunci acesta este nivelul meu de evoluție. Până aici s-a dezvoltat viața în cazul meu.
Ok, acestea sunt faptele. Ce urmează? Mergi mai departe, te învârți în cerc, avansezi, sau de ce crezi că citești aceste bulshit-uri? pentru că vrei să înțelegi ceva sau ca să te asiguri că mai simte cineva ca tine? sau pentru a afla dacă există un ”mai departe”? Ei pe viitor...am să mă gândesc și am să transpun cum văd eu acest mai departe....și am vești bune...sunt și alte modalități de a iubi...nu doar ca răspuns ci și ca dăruire...
Simțiti asta?
Astazi.... Oare am pacatuit?...dar ieri?...sau alaltaieri? ... Cred că toată viața asta de la prima răsuflare ...e un dulce păcat... apoi mereu vin la Tine și-ți dezvălui neputințele mele...n-ai încotro...stiu că te plictisesc...mă plictisesc și eu..., dar curios..că nu mă pot plictisi în a le repeta... ce ironie!!! Când ai sa te saturi și Tu de mine oare ce-am să fac? ceilalți nu mă ascultă...de fapt nici n-am încercat a le spune ceva... Ceva-ul meu e nimic-ul lor... Tristețea și neîmplinirile lor mă încarcă într-un mod neașteptat...mă apasă... și totuși ascult...citesc...mă consum! Imi dau seama că le ofer timpul meu, răbdarea mea, sfaturi gratuite, înțelegere, mângâiere...însă nu-i pot molipsi cu dragul de viață și veselia mea și asta mă apasă și mai tare...de ce să ascult mereu aceeași piesă cu același sfârșit previzibil?...mie-mi plac piesele unde sfârșitul poveștii îl fac eu așa cum îmi place mie... Astăzi m-am rugat așa cum mi-ai zis ...și-mi place...pentru că în rugăciunea mea pot să iubesc orice și pe oricine, oricând și oricât de mult. În rugăciune îmi pot topi orele, zilele și gândurile ... În rugăciunea mea sunt un înger...iar îngerii nu se pot vorbi de rău ...îngerii își desfac inima și miroase a dragoste ... Suflete al meu ...te las să zbori dar îți voi da motive să te întorci... Fiecare prin sufletul celuilalt ...zboară spre ceva...totuși există o cale.... În noapte asta mă cuibăresc lângă Tine...în alte brațe nu-mi priește....alte mâini nu mă pot mângâia....alte șoapte nu mă pot alina....o altă tăcere nu mă poate adăposti...pe un alt umăr nu mă pot sprijini... ține-mă aproapte de Tine...astăzi nu vreau să mor...astăzi mă rog, nu să mai iubesc...ci să mă iubești, să mă lași în cămăruța inimii Tale...promit să nu trântesc ușa ...vreau ca prezența mea să aducă fericire!!
